„Viața după gratii și obloane“ – Augustin Neamțu

Ororile comunismului în România și peste tot în lume nu trebuie uitate sau ignorate, iar mărturiile supraviețuitorilor trebuie ascultate, citite, dezbătute și transmise celor care nu le-au cunoscut și se lasă seduși de neo-marxisme de tot felul doar pentru că asta li se pare cool.

Celor care poartă tricouri cu Che Guevara să li se pună în mână cartea doctorului Augustin Neamțu, iar celor care au totul de-a gata, dar sunt mereu nemulțumiți, să li se arate cum e viața „după gratii și obloane“ (dar fără vreo vină!).

Literatura memorialistică a universului concentraționar românesc este copleșitoare, atât în planul conținutului, cât și sub raport cantitativ. Este o comoară a memoriei ce merită studiată în amănunt. Cine își ignoră trecutul este condamnat să îl repete

Oameni politici și bărbați de stat, academicieni și profesori universitari, preoți și călugări, scriitori, medici, artiști, țărani, studenți, bătrâni, femei, copii – mii și mii de oameni din toate regiunile istorice ale României au trecut prin închisorile și lagărele de muncă destinate „chiaburilor“, „dușmanilor poporului“, „bandiților“. Puțini au supraviețuit pentru a mărturisi.

Augustin Neamțu nu este nici istoric, nici scriitor, ci… medic veterinar. Dar cartea pe care a scris-o, impresionantă și valoroasă, ne dezvăluie cele mai de preț caracteristici ale autorului – pătimitor, martor și mărturisitor.

Am o obligație morală – aceea de a vorbi – față de cei care au murit lângă mine și nu mai pot spune ce au suferit, alături de care m-am aflat în zilele negre ale vieții mele. Am obligația morală față de cei care nu știu să scrie și care au fost alături de mine în chinuri și suferințe“, scrie el în introducerea la această carte.

„Amnezia convenabilă“, lipsa de interes față de păstrarea memoriei și înfăptuirea justiției sunt taxate fără echivoc de omul condamnat pe nedrept la 20 de ani de muncă silnică:

Nu-s de acord cu cei care spun că criminalii nu trebuie pedepsiți. În toată lumea crima nu are prescripție; un exemplu sunt evreii, care îi urmăresc pe naziști după 51 de ani, iar criminalii nu trebuie iertați, ci pedepsiți exemplar“.

În chinul greu de imaginat al lungilor ani de detenție, Augustin Neamțu are parte de mângâieri neașteptate:

Ca fost student la științe naturale, pasionat de specii și de natură, întotdeauna îmi găseam ceva de analizat, de observat, iar cu asta mi-am antrenat sufletul într-o altă direcție, diferită de suferința privării de libertate“.

Așa cum se cuvine pentru un om inteligent și neintoxicat de ideologii „progresiste“, el nu pune în antiteză credința și știința, ci dimpotrivă: „Pentru mine a fost un har dumnezeiesc că aveam aceste cunoștințe, deoarece mă gândeam întruna la aceste probleme și la forța dumnezeiască care a creat asemenea frumuseți în natură“.

Pentru nostalgicii comunismului, Augustin Neamțu face o scurtă recapitulare a „fericirii care a dat peste noi“: „foame, frig, țara ajunsă ultima în Europa din punct de vedere economic, orfelinate pline de copii părăsiți, handicapați, bolile fac ravagii, zootehnia distrusă, agricultura la pământ […] Minciuna, ura de clasă și crima au condus țara spre prăpastie“.

Destinul tânărului ardelean a fost cumplit: procuratura Cluj a făcut recurs la o sentință oricum nedreaptă: „ni se mărea pedeapsa; fratelui meu i-au prelungit-o la zece ani de muncă silnică, iar mie la douăzeci“.

Programul de exterminare era limpede, iar cine îl neagă este cel puțin de rea credință: „Bandiților, foamea, frigul și bătaia este mama voastră!“, urlau gardienii la deținuți – „numai în plic mai mergeți acasă“. „Toată viața noastră de celulă era plină de șicane premeditate. Turtoiul pe care ni-l dădeau era cu nisip fin. […] vă dați seama ce efect de distrugere avea asupra smalțului. […] Mâncarea ne-o dădeau fierbinte, ca să ne ardem“.

Într-o atmosferă apăsătoare, în care frica de tortură, foamea, umilința, boala, nesiguranța, dorul de familie, groaza de turnători erau prezente în fiecare zi, Dumnezeu se face stăpân peste toate în chip minunat: „La un ajun de Crăciun am mers la poarta lagărului și i-am colindat pe gardieni pe patru voci. Au rămas stupefiați, nu ne-au zis nimic, apoi ne-am întors la brigăzi“. Scenă dostoievskiană! Vă puteți imagina așa ceva? Paradox: oamenii de afară, cei „liberi“, nici nu visau să cânte colinde în public, dar deținuții politici nu se sfiesc să o facă – ba încă nu cântă în taină, ci se duc să îi colinde tocmai pe gardienii și torționarii lor !!!

Doctorul Neamțu nu înțelege – nici eu, împreună cu el – distincția pedantă între crimele nazismului și crimele comunismului (de parcă primele ar fi fost împotriva umanității, iar cele din urmă în favoarea umanității, vorba lui Patapievici): „Ce deosebire era între «ieșitul pe horn» și «ieșitul în plic»? Noi ne chinuiam mai mult până la moarte, mai bine era de ne împușcau pe toți și terminau cu noi“.

Dacă solidaritatea îi ajută să supraviețuiască, răutatea inexplicabilă a unora pune sare pe rănile sufletești ale acestor mucenici – cei trei evrei aflați în lagăr au fost eliberați la intervenția diplomatică a unor puteri străine. Trecând țanțoși pe lângă foștii lor colegi de suferință, le aruncă aceste cuvinte „Ați văzut că noi suntem liberi, iar voi tot acolo rămâneți?“ Și, pentru a nu fi acuzat pe nedrept (el relatează, nu judecă), autorul se grăbește să adauge: „Nu am fost legionar, nici antisemit“.

Foarte interesantă observația autorului, și ironic-amară (la scara istoriei): „Azi mă gândesc cum s-a putut transforma omul acesta în asemenea câine, încât să nu-i pese de semenul său chiar în halul acesta. Necredința în Dumnezeu duce la cea mai mare animalitate, iar comunismul asta a propovăduit, dar asta l-a și răpus“.

Uneori, el evocă figuri luminoase de preoți greco-catolici: „părintele Chindriș Vasile; avea 16 ani de pușcărie făcuți. Un om de un caracter și o ținută morală ireproșabile“.

Citind această carte, mă întreb cu amărăciune: de ce oare astfel de chipuri de mucenici sunt uitate, ignorate, necunoscute, iar majoritatea tinerilor din ziua se azi se complac în ignoranță agresivă, semidoctism și promiscuitate? Vedetele zilei au silicoane, nu urme de tortură….

În închisorile comuniste, dârzenia și credința greco-catolicilor au ajuns de legendă. Augustin Neamțu evocă un episod savuros: „Alături de mine era un preot greco-catolic, care a făcut în jur de 16 ani de închisoare. Gardianul îl știa și l-a întrebat: «Acuma, dacă ieși afară, mai predici pentru Dumnezeu?» I-a răspuns preotul: «Dumneata ai jurat lui Lenin și Stalin credință, iar eu am jurământ în fața lui Dumnezeu și voi predica!» Gardianul i-a spus: «Te vor aduce din nou aici!» La care preotul a răspuns: «Lasă, să mă aducă, că alt stăpân nu am!»“.

Cartea se încheie în cel mai emoționant mod cu putință, subliniind scopul acestui demers memorialistic și editorial:

Aduc aici un omagiu sutelor de mii de români omorâți de bolșevici în cei 45 de ani de tortură roșie, până în anul 1989, iar celor care mai supraviețuiesc le doresc sănătate și bucurie“.

© Ana-Maria Botnaru

Sursa articol AICI

„ABBA, tată!“ -Marie-Dominique Philippe, OP!

Micuța carte a părintelui dominican Marie-Dominique Philippe nu a fost scrisă pentru a fi publicată, de fapt nici măcar nu a fost scrisă, ci rostită – ea cuprinde meditații spirituale ținute în Comunitatea Sfântul Ioan (pe care el însuși a fondat-o în 1975).

Meditațiile pornesc de la trei texte neo-testamentare care își răspund unul altuia: Romani 8, 1-17, Galateni 4, 4-7 și Evanghelia după Marcu 14, 34-36.

Răbdător, dominicanul le explică unor călugări contemplativi esența rugăciunii contemplative: „trăirea acestei intimități profunde, a acestei unități cu inima lui Cristos“.

Cu totul străină (și poate chiar stranie) altor confesiuni creștine, realitatea teologică a inimii lui Isus (și devoțiunea care o însoțește) este o comoară de har la care părintele Philippe se raportează în mod adecvat, însoțindu-i și pe alții de-a lungul acestui drum de rugăciune, adorație și contemplație:

„Întrucât subzistă în Cuvânt, inima lui Isus primește întreaga lumină și întreaga iubire a Cuvântului, primește plinătatea luminii și a iubirii. […] Inima lui Isus este legată de Tatăl în însuși Duhul Tatălui, care este una cu Duhul lui Isus: ei au același Duh de iubire, iar inima lui Isus, în iubirea sa, este legată de Tatăl în acest Duh“.

Adresându-ne lui Dumnezeu în tăcerea inimii și spunându-i „Abba“ (= Tăticule), pătrundem în plin mister: în clipa aceea, Cristos, care prin har e mai prezent inimii noastre decât ne suntem noi înșine prezenți, ne face să descoperim adâncul inimii sale de Fiu“.

          Teolog și filosof deopotrivă, dominicanul speculează cu finețe pe marginea acelui cuvânt tulburător rostit de Domnul în grădina Ghetsemani: „Abba, Tată, îndepărtează de la mine potirul acesta!“. Argumentul se construiește pornind de la acest adevăr: „Isus știe că jertfa Crucii e de ajuns pentru ispășirea deplină a tuturor greșelilor omenirii, știe că această jertfă e de ajuns pentru a dărui plinătatea harului întregii Biserici. Și atunci, pentru cine se roagă Isus…? Pentru sine? Nu, căci nu cere să fie cruțat de moartea pe Cruce. Isus, consideră autorul meditațiilor, „se adresează Tatălui în ce are acesta mai intim și îi cere ca El singur, Isus, să fie țapul ispășitor, să fie cel care poartă totul: Maria să fie cruțată, și Biserica, și noi. Și, mai departe: „Isus se adresează Tatălui nu pentru sine (El însuși a acceptat pe deplin Crucea), ci pentru Femeie, pentru Biserică, pentru noi, căci ne cunoaște slăbiciunea, fragilitatea de făptură“.

Misterul Crucii, central în istoria mântuirii, îi prilejuiește părintelui Philippe un superb excurs teologico-filosofic și mistico-moral: Să nu privim cu invidie la crucea vecinului, pentru că nu o cunoaștem. Crucea e întotdeauna interioară, nu e ceea ce se vede din exterior. […] Crucea e pentru noi un abis de suferință, fiindcă ne leagă de Crucea lui Cristos. Suntem cu toții legați de Crucea lui Isus și nu putem fi mântuiți fără a trece prin Cruce“.

          Și pentru că noi toți părem să uităm asta, autorul insistă: „Tatăl ne iubește în mod actual, în ciuda greșelilor, slăbiciunilor și lașităților noastre. Actualmente ne iubește și ne poartă în inima sa de Tată“.

          Uneori, părintele Philippe trece de la abordarea individual-contemplativă la privirea universală și suntem îndemnați să fim implicați în mod real și eficient în lumea în care trăim, căci nu trăim pentru noi înșine: „Creștinul – și e ceva propriu lui – e responsabil de neamul omenesc în fața lui Dumnezeu, precum Isus la Cruce… Cuvinte foarte tari, ce au darul să ne trezească la o realitate mai sobră decât ne-ar conveni… Suntem mai importanți decât ne imaginăm și vom da socoteală pentru (mult) mai mult decât am vrea să credem…

În altă ordine de idei, distincția meditație-contemplație clarifică raportul efort-har: „meditația înseamnă să ne punem inteligența în slujba cuvântului lui Dumnezeu“, „rugăciunea contemplativă e cu totul altceva: e lucrarea Duhului Sfânt în noi, e «nașterea de sus» […] să acceptăm, ca un prunc, să primim totul în mod gratuit de la Duhul Sfânt“.

          Despre legătura de iubire între Dumnezeu și noi, Marie-Dominique Philippe se exprimă fără echivoc: Știm că această iubire este fidelă, că nimic nu o poate smulge, nici distruge, că este veșnică și că ne situează dincolo de toate limitele de timp și de spațiu“.

          Micuța carte pe care o prezint aici se încheie cu un accent important pentru noi, (post)moderni sfâșiați, care trăim fie în trecut, fie în viitor, dar aproape deloc în prezent – importanța clipei prezente și realitatea împărăției: Moștenirea divină nu e o moștenire îndepărtată, mereu susceptibilă de a fi amânată: e imediată. E o realitate profundă: suntem moștenitori ai acestei împărății dumnezeiești“.

Misiunea esențială a oricărui creștin (și a Bisericii de-a lungul veacurilor) este aceea de martor: „să fim martori ai tuturor harurilor primite, martori în fața oamenilor de astăzi că Isus este prezent, că ne iubește și nu ne părăsește niciodată“.

          Să ne întoarcem, iar și iar, la textele sfinte ale Noului Testament și să luăm cu noi, drept ghid spiritual într-o lume rătăcită, cărțile părintelui Marie-Dominique Philippe: „ABBA, Tată – Duhul Sfânt be face să strigăm Abba!“, „«Foc am venit să arunc pe pământ» (Luca 12, 49) – convorbiri despre Fericiri“, „În inima iubirii (convorbiri despre iubire, căsătorie şi familie)“…

© Ana-Maria Botnaru

Sursa articolului AICI

Hans Urs von Balthasar – „Iubirea, formă a Revelaţiei“

Despre Hans Urs von Balthasar (1905-1988) putem afirma, fără teama de a greşi, că este unul dintre cei mai importanţi teologi catolici şi una dintre cele mai puternice voci ale culturii europene din veacul al XX-lea. Autor de o erudiţie copleşitoare, teologul elveţian a scris peste o sută de cărţi şi sute de articole, pe teme de cristologie, mariologie, escatologie, estetică, ontologie. Este co-fondator, alături de Henri de Lubac, Walter Kasper şi Joseph Ratzinger, al celebrei reviste Communio, care apare actualmente în 15 ediţii şi în 12 limbi.

Dintre personalităţile contemporane care i-au marcat gândirea şi opera, îi amintim  pe Romano Guardini şi Henri de Lubac, iar în plan spiritual decisivă a fost întâlnirea cu scrierile Sfântului Toma de Aquino şi cu Exerciţiile Spirituale ale Sfântului Ignaţiu de Loyola.

Opera fundamentală a lui Balthasar aparţine teologiei sistematice, se întinde pe 16 volume şi este structurată în trei părţi: Gloria, Teo-Dramatica şi Teo-Logica.

Parcursul spiritual şi intelectual al teologului elveţian a fost îmbogăţit de întâlnirea cu oameni excepţionali, dintre care îi amintim pe Monseniorul Luigi Giussani (fondatorul Mişcării Communione e Liberazione) şi pe mistica Adrienne von Speyr, la a cărei convertire a contribuit semnificativ.

Moare la 26 iunie 1988, cu două zile înainte de a fi înălţat la rangul de Cardinal de către Papa Ioan Paul al II-lea. Moştenirea sa intelectuală este legată de rezistenţa (născută din credinţă şi cunoaştere) în faţa modernizării-cu-orice-preţ-şi-în-orice-condiţii, eroare a civilizaţiei noastre grăbite şi superficiale. Cu dramaticele consecinţe ale acestei erori triumfătoare ne confruntăm noi astăzi, iar scrierile lui Hans Urs von Balthasar sunt un ghid spiritual, o mărturie de credinţă şi de iubire faţă de Cristos şi Biserica Sa.

Principiul hermeneutic al teologiei sale este frumosul definit prin glorie, iubire şi cruce. Subiectul ei arhitectonic, obiectul sãu principal şi fundamental este Isus Cristos. Orice teologie creştinã nu poate fi decât cristocentricã, dar aceea a lui Balthasar este în chip deosebit. În nimeni altul nu apar mai clar trãsãturile gloriei, iubirii şi crucii. Coerent cu conceptul de glorie care are o valenţã kenoticã şi cu principiul kataloghiei, preamãrirea lui Dumnezeu prin smerire, Balthasar vede ca trãsãturã dominantã a lui Cristos nu atât înţelepciunea, nici puterea şi nici chiar iubirea, ci ascultarea. Fiul lui Dumnezeu, care s-a fãcut trup, se reveleazã mai ales ca Fiu ascultãtor, ascultãtor pânã la moartea crucii. Ţinta vieţii lui Isus este misiunea încredinţatã de Tatãl, voinţa sa“, scrie pr. Eduard Ferenţ în revista „Dialog Teologic“ nr. 12 / 2003.

Image result for iubirea forma a revelatieiStructurată în zece părţi, micuţa carte a teologului elveţian este o bună introducere în gândirea celei mai strălucitoare minţi catolice din secolul XX.

„Înţelegerea de sine creştină nu este explicabilă nici ca trimiţând spre o gnoză sapienţială care supraînalţă printr-o informaţie divină specială gnoza religioasă cosmică, nici ca trimiţând spre omul personal şi social care ajunge definitiv la sine însuşi prin Revelaţie şi mântuire, ci numai ca trimiţând exclusiv spre slăvirea de sine a Iubirii divine: ad majorem Divini Amoris GLORIAM.“, scrie Balthasar în cuvântul-înainte la cartea sa.

După ce explică în detaliu cele două reducţii operate de modernitate (reducţia cosmologică şi reducţia antropologică), autorul intră în substanţa propriu-zisă a cărţii: hermeneutica Iubirii divine – iubirea ca Revelaţie, ca Îndreptare şi Credinţă, ca Faptă, ca Formă, ca Lumină a Lumii, prilejuind cititorului un periplu filosofic şi spiritual de mare profunzime.

Cu o smerenie demnă de un strălucit Cardinal al Bisericii Romane, Balthasar ne avertizează că demersul său „nu conţine nimic fundamental nou“, ci încearcă să urmeze gândirea „marilor sfinţi din tradiţia teologică“: Augustin, Bernard, Anselm, Ignaţiu, Ioan al Crucii, Francisc de Sales, Therese de Lisieux…

„Nici o autoritate formală – nici cea a magisteriului Bisericii şi nici cea a Scripturii – nu este pusă în chestiune de Slava Iubirii manifestate a lui Dumnezeu, ci ele sunt mai degrabă confirmate în mod definitiv de aceasta, iar ascultarea faţă de o astfel de autoritate e şi mai profund întemeiată, atât teoretic cât şi practic. Abia în această îndoită ascultare din iubire Învăţătura despre Dumnezeul Cel Iubitor îşi primeşte caracterul ei imperios şi presant şi prezenţa ei ca mister al Iubirii care se petrece aici şi acum.“, scrie Hans urs von Balthasar.

Lectura cărţii „Iubirea, formă a Revelaţiei“ ne prilejuieşte nu doar întâlnirea cu una dintre cele mai frumoase și interesante voci ale culturii europene, ci şi o meditaţie pe tema Iubirii Divine, aşa cum este ea înţeleasă şi aprofundată în Tradiţia Bisericii lui Cristos, Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică…

 

©  Ana-Maria Botnaru

Sursa articole AICI

„Răgaz și cult“ – Josef Pieper

Publicată în anul 1948, micuța carte a filosofului catolic german Josef Pieper își păstrează actualitatea și, din păcate, pare că vorbește (mai ales) despre timpuri care vor veni. Ideea tembelă și inumană a modernității de a face din muncă o adevărată religie are un prezent glorios și un viitor desprins din cele mai grozave distopii.

În consistenta prefață, Karl Cardinal Lehmann explică cititorilor de astăzi valoarea demersului filosofico-teologic întreprins de autorul german acum aproape 70 de ani. Despre Pieper, Lehmann scrie: „El nu este numai filosof, ci cu adevărat un gânditor independent. El îl determină pe cititorul său să se ocupe singur de căutarea adevărului vieții sale“. Dintr-o dată, standardul este foarte înalt, fiindcă aceasta este definiția profesorului ideal ori a maestrului spiritual, prin excelență.

coperta-ragaz-si-cultPieper distinge între răgaz și pauză, vacanță, concediu etc. „Sensul răgazului nu este ca omul să funcționeze fără tulburări, ci ca […] omul să rămână om“.

Despre forma specială a răgazului în civilizația creștină și europeană, Cardinalul Lehmann scrie: „Duminica răspândește lumina unei culturi prietenoase a ordinii sociale. Duminica le amintește creștinilor în mod deosebit de lumina Învierii“.

În sprijinul ideii de răgaz ca „fundament al culturii occidentale“, Pieper îi citează pe Aristotel („Nu mai prididim, numai să avem răgaz.“ – Metafizica) și pe Sf. Toma de Aquino, cu teoria creștin-occidentală despre vita contemplativa („în cunoașterea umană există o participare la puterea de viziune non-discursivă a îngerilor“).

Lumea contemporană, pe urmele lui Kant, Marx, Carlyle, glorifică truda, munca de dragul ei înseși, transformând-o într-o veritabilă religie, un „vițel de aur“ căruia toți sunt ținuți să i se închine (vezi comentariile autorului la conceptele năucitoare de „lucrare spirituală“ și „lucrător spiritual“) – această atitudine acaparatoare se vede, cred eu, din (cel puțin) două direcții: explozia industriei de divertisment și tendința regimurilor politice dictatoriale de a reglementa, supraveghea și sindicaliza petrecerea timpului liber.

Când lumea în care trăim o ia razna, iar noi am vrea, totuși, să nu ne rătăcim, putem să ne întoarcem la înțelepciunea maeștrilor. Sfântul Toma de Aquino expediază chestiunea scurt, nelăsând loc de interpretări: „Esența virtuții constă mai degrabă în bine decât în greu“.

Împotriva lui Kant (care punea semnul egalității între actul de a filosofa și travaliu), Pieper explică, pe urmele Sfântului Toma, că „forma cea mai înaltă a cunoașterii – ideea fulgerătoare, genială, adevărata contemplare – i se dăruiește omului ca un  cadou; ea este fără trudă și fără dureri“ (este ceva de ordinul cunoașterii angelice, iar îngerii nu muncesc în mină, la ocnă sau în cariere de piatră…).

Într-un raționament similar, Pieper lămurește chestiunea spinoasă (și adesea rău înțeleasă) a sacrificiului / suferinței: „disponibilitatea pentru sacrificiu așa cum este înțeleasă de creștin, nu se referă la durerea în sine, la truda ca trudă și la greu ca greu, ci la o integratate superioară, la mântuire, la plinătatea ființei și astfel în cele din urmă la plenitudinea fericirii“. (sublinierile mele, AMB)

Și dacă tot desțelenește concepte prost înțelese, filosoful catolic german își lămurește cititorii ce este, de fapt, acedia (împotriva interpretării lui Sombart sau  Scheler și dându-i dreptate lui Kierkegaard): „omul refuză cererea care-i vine odată cu propria virtute; el nu vrea să fie ceea ce vrea Dumnezeu cu el și aceasta înseamnă că el nu vrea să fie ceea ce este cu adevărat și în sens ultim“.

Ni se atrage atenția că răgazul nu este o simplă pauză, o relaxare – este ceva mult mai adânc: este o „atitudine sufletească“, o „stare a sufletului“.

Punând în contrast munca și răgazul, Pieper subliniază: răgazul este „o atitudine de non-activitate, de odihnă, de tăcere“, o „atitudine de contemplație sărbătorească“ și „se opune exclusivității imaginii muncii ca funcție socială“; el „nu se justifică pentru ca funcționarul să funcționeze […] lipsit de tulburări și fără erori, ci pentru ca funcționarul să rămână om“.

Într-un remarcabil „Excurs despre proletariat și deproletarizare“, autorul dă o definiție de manual (antimarxist): „condiția proletară este captivitatea fascinată în procesul de muncă“ (mă întreb ce ar gândi despre asta, dacă mai au timp, cei care lucrează în multinaționale…).

Printre cauze, filosoful german amintește lipsa de proprietate, dictatul statului total al muncii (muncitorul subordonându-se total „procesului funcțional“), sărăcirea interioară a omului (spațiul vital este „umplut complet de procesul muncii“, „uzarea“ completă la „serviciu“ fiind promovată ca imagine – falsă și înșelătoare – a unei „vieți împlinite“).

Pieper vede trei soluții (simultane) pentru deproletarizare: „asigurarea mijloacelor de viață din salariu“, „limitarea violenței statului“, „depășirea sărăciei interioare“.

Frumusețea gândirii catolicului Pieper se vede în legătura pe care o face între cele două concepte care dau titlul cărții: „sâmburele răgazului este sărbătoarea“, „sensul odihnei după muncă este cultic“, „în mijlocul cultului stă jertfa“ („oferire liberă, dăruire“, „cheltuială fără socoteală, revărsare fără scop“).

Cele două concepte, suntem avertizați, nu pot fi separate: „Despărțit de cult, răgazul devine obligatoriu, după cum munca devine inumană“.

În răspăr cu gândirea (post)modernă, dar în deplin acord cu filosofia antică, Josef Pieper ne aduce aminte că „există lucruri pe care nu le putem face «pentru ca» sau «în vederea a». Ele fie nu se fac deloc, fie se fac pentru că își au sensul în ele însele“. Iar exemplul perfect este tocmai cultul, sărbătoarea. „Sărbătoarea osanalelor cultuale aduse divinității nu poate fi deplină decât dacă se întâmplă de dragul ei însăși“, iar pentru creștin „sărbătoarea cultică nu mai există decât într-un singur chip adevărat și cu valabilitate ultimă: jertfa sacramentală săvârșită în Biserica creștină“.

Scrisă acum 70 de ani, cartea lui Josef Pieper își păstrează actualitatea și, mai mult, chiar tonul profetic. Gândurile catolicului german au darul să ne pună pe gânduri…

© Ana-Maria Botnaru

Sursa articole AICI

Cartea a apărut în Colecția Communio și poate fi comandată AICI

„Canta che ti passa” – Virginia Zeani în dialog cu Sever Voinescu

vz-opera-drawings0046-813x1024Cartea pe care o am în faţă ar trebui să-şi facă loc în biblioteca dumneavoastră după ce aţi petrecut împreună cu ea câteva ceasuri de poveste – fiţi siguri că nu o veţi uita prea repede, ba mai mult: veţi dori să o recitiţi.

Apariţia ei este bine-venită din două motive care, trebuie să recunosc de la bun început, se bat cap în cap:

a) punctul de vedere pesimist: România tembelizată, manelizată, siliconată, JALNICĂ are nevoie de şocuri menite să o trezească. Si asta cât mai repede, până nu ne înghite pe toţi. Această carte reprezintă un astfel de şoc pentru acei oameni care nu au intrat niciodată într-o sală de operă sau de concert şi care habar nu au cine e Virginia Zeani. Un şoc emoţional şi cultural pentru cei care îşi petrec timpul pe Facebook tăind frunză la câini şi îşi fac educaţia pe Wikipedia, prin metoda copy-paste…

b) punctul de vedere optimist: România profundă, România cultă, frumoasă, decentă, ADEVĂRATĂ nu a dispărut (în ciuda faptului că nu prea o vedem la televizor!!!). Mă refer la acei oameni (nu neapărat de vârsta a treia şi nu neapărat puţini) care au obiceiul de a citi tot felul de cărţi, dar nu în scop practic-profesional, ci din dorinţa irepresibilă de a cunoaşte, oameni care ştiu să-şi cultive „grădina interioară”, care se bucură de muzica clasică, de artă, de librării, muzee, biblioteci. Pentru ei, întâlnirea cu această carte va fi, în mod sigur, o sărbătoare. E foarte greu să o prezint sau să o descriu pe Virginia Zeani. Aş putea să vă spun doar atât: este una dintre cele mai formidabile voci de operă din câte au existat (şi vor mai exista) vreodată pe faţa pământului… Cine o ascultă pentru prima oară şi vrea să rezume impresiile într-un singur cuvânt, ar avea de ales între ULUITOR şi INCREDIBIL. Eroina acestei cărţi, un model de frumuseţe şi performanţă, de talent şi generozitate, dedică acest dialog-mărturie compatrioţilor săi – „românii mei dragi, atât tinerii la început de drum, cât şi cei din generaţia mea care m-au însoţit tot timpul cu sprijinul şi admiraţia lor şi pe care nu-i voi uita niciodată, să înţeleagă din aceste rânduri lupta pe care trebuie să odai toată viaţa când ai talent şi voinţa de a-l dezvolta şiexprima. Un talent reprezintă o mare responsabilitate

– trebuie să munceşti, să fii gata să te sacrifici şi să-l slujeşti cu credinţă”. În aproape 300 de pagini, inteligenţa întrebărilor se împleteşte cu generozitatea şi smerenia răspunsurilor pentru a oferi cititorului metafora-oglindă a unei vieţi exemplare. Nu pentru că ar fi perfectă (ce curaj, câtă suferinţă şi negare de sine, ce efort neîntrerupt ascund strălucitoarele apariţii ale celei supranumite L’assoluta…), ci fiindcă în plan uman şi artistic reprezintă un model viu, de urmat: în ciuda tuturor vicisitudinilor (deloc puţine într-o viaţă de om), Virginia Zeani nu s-a lăsat doborâtă, nu s-a descurajat, nu a abandonat lupta cu sine, cu viaţa, cu dificultăţile… Această carte oferă portretul unui învingător, dar nu oricum, nu în orice condiţii sau prin orice mijloace – ci onest, curat, refuzând să „trişeze”. Acesta mi se pare mesajul cel mai important al acestei cărţi, într-o lume românească (şi nu numai) dominată de impostură la toate nivelurile…. Despre cine şi despre ce povesteşte Virginia Zeani în această carte? Sunt mii de imagini şi tot atâtea clipe picurând din amintire… Solovăstrul natal şi amintirea bunicilor, prima călătorie la Bucureşti, primul contact cu muzica (ţiganii lăutari din Solovăstru), o întâlnire providenţială – cu Lydia Lipowska (în 1942), visul unei cariere în Italia şi plecarea spre patria operei (1947), o cumpănă de moarte – cumplita boală de plămâni şi miracolul vindecării, catastrofa umană, politică, socială şi istorică a instaurării comunismului în România, întâlnirea cu idolul său – tenorul Aureliano Pertile, personajul preferat – Violetta Valery, prieteni celebri (Federico Fellini, Giulietta Masina, Tyrone Power), soţul şi iubirea ei de o viaţă, Nicola Rossi-Lemeni (muzician, poet, pictor), fiul lor – Alessandro, despre Scala din Milano – templul operei, revenirea în România pentru un spectacol (1966) şi pentru înregistrarea unui disc – devenit o pagină de aur în istoria muzicii româneşti (Traviata, alături de Ion Buzea şi Nicolae Herlea, 1968), participarea la Festivalul „George Enescu” (1970), moartea tatălui, într-un stupid accident de maşină (Iugoslavia, 1971), povestea halucinantă a cumpărării părinţilor (la propriu, cu bani!) pentru a fi salvaţi din „raiul” comunist, stabilirea în Statele Unite (1980), moartea mamei (1983), amintiri despre Celibidache, Toscanini, Karajan, semnificaţia muzicii enesciene pentru secolul XX, colaborarea cu dirijorul Tullio Serafin, amintiri despre legendarul cuplu Federico Fellini – Giulietta Masina, Nino Rotta, Roberto Rossellini, roluri inedite – Maria Vetsera, în opera dodecafonică „Mayerling” (partitură scrisă special pentru Virginia Zeani şi dedicată ei, 1960), premiera mondială a operei „Dialogul Carmelitelor” de Francis Poulenc (rolul Blanche, 1957) – aceeaşi operă, dar un alt rol (Mother Marie), avea să marcheze finalul unei cariere muzicale fabuloase (opera din San Francisco, 1983), profesia didactică, din generozitatea de a dărui celor tineri (Indiana University), 70 (!) de ani de prietenie cu Germaine Clemens-Rădulescu, dialogul vocii umane cu diverse instrumente aparţinând orchestrei, legătura sufletului cu Dumnezeu prin credinţă şi rugăciune, secrete profesionale referitoare la canto şi diverse tipuri de voce, parteneri de scenă faimoşi – de la Beniamino Gigli şi Alfredo Kraus la Carlo Bergonzi şi Placido Domingo, rolul şcolii şi al profesorilor pentru un cântăreţ de operă, triumful de public şi de critică pe tărâm american (Philadelphia, New York, Houston, New Orleans), cariera muzicală a lui Nicola Rossi-Lemeni (în Europa şi în Statele Unite), întâlnirea cu o excepţională Universitate – Bloomington, Indiana (cinci orchestre, 300-400 de studenţi la canto, dirijori şi pianişti foarte buni) şi o carieră didactică (1980-2004) la fel de strălucitoare precum fusese cea artistică – Universitate unde a obţinut titlul de Profesor Emeritus, cel mai înalt titlu academic în SUA, grupul de români de la Indiana University (Matei şi Adriana Călinescu, Christina Zarifopol Ilias, Ciprian Foiaş), alţi muzicieni români celebri, profesori universitari (Iolanda Mărculescu, Serban Lupu), prietenia specială şi maternitatea spirituală faţă de soprana Angela Gheorghiu, „rivalitatea” cu Maria Callas şi amintiri personale despre celebra soprană de origine greacă, relaţia specială cu muzica contemporană (Poulenc, Menotti), şicane şi răutăţi de tot felul la Scala din Milano (din cauza căsătoriei cu basul Nicola Rossi-Lemeni), dar şi prietenii frumoase în lumea operei (Giulietta Simionato), roluri celebre sau mai puţin cântate, străbătând secole de muzică (de la Monteverdi la Puccini, de la Handel la Wagner şi de la Verdi la Poulenc…) Citiţi această carte şi bucuraţi-vă de frumuseţea unui destin împlinit. Apoi ascultaţi înregistrările Virginiei Zeani şi lăsaţi-vă pătrunşi de fiorul muzicii adevărate, care se naşte în suflet şi se adresează sufletului! si nu uitaţi că lupta nu e în primul rând cu rivalii, ci cu sine! Mai presus de orice, învăţaţi (sau amintiţi-vă) minunata lecţie a admiraţiei – admirând ceea ce merită admirat sufletul oricărui om se va îmbogăţi într-un fel enigmatic şi profund…

 Ana-Maria Botnaru

Articol: Povestirile Otiliei Ţigănaş, sub umbra lui Boccaccio

Cartea de proză scurtă „Femeia cu şapte pălării“ a Otiliei Ţigănaş apărută la Editura „Galaxia Gutenberg“, Târgu Lăpuş, 2012, este una care face să-ţi cadă faţa. Te uimeşte, te contrariază şi te duce cu gândul la marile sincerităţi ale istoriei omenirii, la autoportretele nude. Scrisă alert, cartea cu verbul Otiliei Ţigănaş te plesneşte cu satisfacţie peste monotonul şi bonomul din tine, dându-ţi idei belicoase, demult adormite. Cum ar fi aceea să-i aplici o corecţie educaţională şi disciplinară soacrei, fără nici un motiv, corecţie pe care ai tot amânat-o de ani şi ani de zile.

Structural, cartea „Femeia cu şapte pălării“ are două părţi (autoarea le zice cicluri) şi un epilog. Povestirile din prima parte, intitulat „Din culisele micilor convulsii“  încep cu o mărturisire a autoarei care dezvăluie caracterul autobiografic al unor povestiri, recunoscând că la unele dintre ele a intervenit cu mijloace literare, iar la altele, cum ar fi „Autostopista“  nu a încărcat-o „cu niciun miligram de fantezie“. Continuă lectura