René Chenesseau – „Jurnalul unui preot exorcist“

Cartea părintelui Chenesseau reprezintă una dintre cele mai credibile și mai zguduitoare mărturii ale existenței și lucrării diavolului în lumea contemporană. Postmodernii rătăciți, supuși robiei banului și plăcerilor, neagă deopotrivă existența lui Dumnezeu și existența diavolului. Pe scurt, a vorbi despre Dumnezeu te face „bigot“ sau „învechit“, iar a vorbi despre diavol te face „infantil“ sau „nebun“. Dar Dumnezeul pe care civilizația și cultura noastră îl alungă la periferie (tolerându-l, cel mult, într-un cadru strict privat) lasă loc acțiunii diavolului, pe care lumea de azi îl „invită“ uneori fără să știe sau fără să vrea.

Deloc întâmplător, cartea se deschide cu un citat revelator din scrierile Papei Ioan Paul al II-lea: „Biserica participă la biruința lui Cristos asupra diavolului: Cristos a dăruit apostolilor săi puterea de a alunga diavolii. Biserica își exercită această putere biruitoare prin intermediul lui Cristos și al rugăciunii, care, în cazuri speciale, poate lua forma de exorcism“.
Prima parte a cărții abordează „Exorcismul în fapte“: există două categorii de persoane care au nevoie de exorcism: cei care sunt chinuiți din propria vină (pentru că se ocupă cu ghicitul, vrăjitoria, blesteme, ritualuri satanice, pacte cu diavolul) și cei care sunt chinuiți din cauza iubirii lor pentru Cristos (categorie enigmatică și tulburătoare, unde întâlnim preoți și laici, călugări și călugărițe, novici și novice, seminariști). Tot aici, autorul detaliază cele patru forme de eliberare: definitivă (diavolul nu mai revine); diavolul este izgonit, dar revine; eliberarea parțială și exorcismul care nu eliberează, ci doar ușurează puțin suferința persoanei chinuite și o întărește în credință. În privința celor seduși de promisiunile diavolului (putere, glorie, bani, succes, răzbunare), părintele Chenesseau avertizează sec: „Satana nu are prieteni, ci doar sclavi.“ Încă un avertisment, valabil pentru noi toți: „Diavolul încearcă să se folosească mereu de porțile noastre deschise, iar acestea sunt mai mereu de ordin moral și spiritual“.

Partea a doua a lucrării prezintă Continuă lectura

Reclame

„Canta che ti passa” – Virginia Zeani în dialog cu Sever Voinescu

vz-opera-drawings0046-813x1024Cartea pe care o am în faţă ar trebui să-şi facă loc în biblioteca dumneavoastră după ce aţi petrecut împreună cu ea câteva ceasuri de poveste – fiţi siguri că nu o veţi uita prea repede, ba mai mult: veţi dori să o recitiţi.

Apariţia ei este bine-venită din două motive care, trebuie să recunosc de la bun început, se bat cap în cap:

a) punctul de vedere pesimist: România tembelizată, manelizată, siliconată, JALNICĂ are nevoie de şocuri menite să o trezească. Si asta cât mai repede, până nu ne înghite pe toţi. Această carte reprezintă un astfel de şoc pentru acei oameni care nu au intrat niciodată într-o sală de operă sau de concert şi care habar nu au cine e Virginia Zeani. Un şoc emoţional şi cultural pentru cei care îşi petrec timpul pe Facebook tăind frunză la câini şi îşi fac educaţia pe Wikipedia, prin metoda copy-paste…

b) punctul de vedere optimist: România profundă, România cultă, frumoasă, decentă, ADEVĂRATĂ nu a dispărut (în ciuda faptului că nu prea o vedem la televizor!!!). Mă refer la acei oameni (nu neapărat de vârsta a treia şi nu neapărat puţini) care au obiceiul de a citi tot felul de cărţi, dar nu în scop practic-profesional, ci din dorinţa irepresibilă de a cunoaşte, oameni care ştiu să-şi cultive „grădina interioară”, care se bucură de muzica clasică, de artă, de librării, muzee, biblioteci. Pentru ei, întâlnirea cu această carte va fi, în mod sigur, o sărbătoare. E foarte greu să o prezint sau să o descriu pe Virginia Zeani. Aş putea să vă spun doar atât: este una dintre cele mai formidabile voci de operă din câte au existat (şi vor mai exista) vreodată pe faţa pământului… Cine o ascultă pentru prima oară şi vrea să rezume impresiile într-un singur cuvânt, ar avea de ales între ULUITOR şi INCREDIBIL. Eroina acestei cărţi, un model de frumuseţe şi performanţă, de talent şi generozitate, dedică acest dialog-mărturie compatrioţilor săi – „românii mei dragi, atât tinerii la început de drum, cât şi cei din generaţia mea care m-au însoţit tot timpul cu sprijinul şi admiraţia lor şi pe care nu-i voi uita niciodată, să înţeleagă din aceste rânduri lupta pe care trebuie să odai toată viaţa când ai talent şi voinţa de a-l dezvolta şiexprima. Un talent reprezintă o mare responsabilitate

– trebuie să munceşti, să fii gata să te sacrifici şi să-l slujeşti cu credinţă”. În aproape 300 de pagini, inteligenţa întrebărilor se împleteşte cu generozitatea şi smerenia răspunsurilor pentru a oferi cititorului metafora-oglindă a unei vieţi exemplare. Nu pentru că ar fi perfectă (ce curaj, câtă suferinţă şi negare de sine, ce efort neîntrerupt ascund strălucitoarele apariţii ale celei supranumite L’assoluta…), ci fiindcă în plan uman şi artistic reprezintă un model viu, de urmat: în ciuda tuturor vicisitudinilor (deloc puţine într-o viaţă de om), Virginia Zeani nu s-a lăsat doborâtă, nu s-a descurajat, nu a abandonat lupta cu sine, cu viaţa, cu dificultăţile… Această carte oferă portretul unui învingător, dar nu oricum, nu în orice condiţii sau prin orice mijloace – ci onest, curat, refuzând să „trişeze”. Acesta mi se pare mesajul cel mai important al acestei cărţi, într-o lume românească (şi nu numai) dominată de impostură la toate nivelurile…. Despre cine şi despre ce povesteşte Virginia Zeani în această carte? Sunt mii de imagini şi tot atâtea clipe picurând din amintire… Solovăstrul natal şi amintirea bunicilor, prima călătorie la Bucureşti, primul contact cu muzica (ţiganii lăutari din Solovăstru), o întâlnire providenţială – cu Lydia Lipowska (în 1942), visul unei cariere în Italia şi plecarea spre patria operei (1947), o cumpănă de moarte – cumplita boală de plămâni şi miracolul vindecării, catastrofa umană, politică, socială şi istorică a instaurării comunismului în România, întâlnirea cu idolul său – tenorul Aureliano Pertile, personajul preferat – Violetta Valery, prieteni celebri (Federico Fellini, Giulietta Masina, Tyrone Power), soţul şi iubirea ei de o viaţă, Nicola Rossi-Lemeni (muzician, poet, pictor), fiul lor – Alessandro, despre Scala din Milano – templul operei, revenirea în România pentru un spectacol (1966) şi pentru înregistrarea unui disc – devenit o pagină de aur în istoria muzicii româneşti (Traviata, alături de Ion Buzea şi Nicolae Herlea, 1968), participarea la Festivalul „George Enescu” (1970), moartea tatălui, într-un stupid accident de maşină (Iugoslavia, 1971), povestea halucinantă a cumpărării părinţilor (la propriu, cu bani!) pentru a fi salvaţi din „raiul” comunist, stabilirea în Statele Unite (1980), moartea mamei (1983), amintiri despre Celibidache, Toscanini, Karajan, semnificaţia muzicii enesciene pentru secolul XX, colaborarea cu dirijorul Tullio Serafin, amintiri despre legendarul cuplu Federico Fellini – Giulietta Masina, Nino Rotta, Roberto Rossellini, roluri inedite – Maria Vetsera, în opera dodecafonică „Mayerling” (partitură scrisă special pentru Virginia Zeani şi dedicată ei, 1960), premiera mondială a operei „Dialogul Carmelitelor” de Francis Poulenc (rolul Blanche, 1957) – aceeaşi operă, dar un alt rol (Mother Marie), avea să marcheze finalul unei cariere muzicale fabuloase (opera din San Francisco, 1983), profesia didactică, din generozitatea de a dărui celor tineri (Indiana University), 70 (!) de ani de prietenie cu Germaine Clemens-Rădulescu, dialogul vocii umane cu diverse instrumente aparţinând orchestrei, legătura sufletului cu Dumnezeu prin credinţă şi rugăciune, secrete profesionale referitoare la canto şi diverse tipuri de voce, parteneri de scenă faimoşi – de la Beniamino Gigli şi Alfredo Kraus la Carlo Bergonzi şi Placido Domingo, rolul şcolii şi al profesorilor pentru un cântăreţ de operă, triumful de public şi de critică pe tărâm american (Philadelphia, New York, Houston, New Orleans), cariera muzicală a lui Nicola Rossi-Lemeni (în Europa şi în Statele Unite), întâlnirea cu o excepţională Universitate – Bloomington, Indiana (cinci orchestre, 300-400 de studenţi la canto, dirijori şi pianişti foarte buni) şi o carieră didactică (1980-2004) la fel de strălucitoare precum fusese cea artistică – Universitate unde a obţinut titlul de Profesor Emeritus, cel mai înalt titlu academic în SUA, grupul de români de la Indiana University (Matei şi Adriana Călinescu, Christina Zarifopol Ilias, Ciprian Foiaş), alţi muzicieni români celebri, profesori universitari (Iolanda Mărculescu, Serban Lupu), prietenia specială şi maternitatea spirituală faţă de soprana Angela Gheorghiu, „rivalitatea” cu Maria Callas şi amintiri personale despre celebra soprană de origine greacă, relaţia specială cu muzica contemporană (Poulenc, Menotti), şicane şi răutăţi de tot felul la Scala din Milano (din cauza căsătoriei cu basul Nicola Rossi-Lemeni), dar şi prietenii frumoase în lumea operei (Giulietta Simionato), roluri celebre sau mai puţin cântate, străbătând secole de muzică (de la Monteverdi la Puccini, de la Handel la Wagner şi de la Verdi la Poulenc…) Citiţi această carte şi bucuraţi-vă de frumuseţea unui destin împlinit. Apoi ascultaţi înregistrările Virginiei Zeani şi lăsaţi-vă pătrunşi de fiorul muzicii adevărate, care se naşte în suflet şi se adresează sufletului! si nu uitaţi că lupta nu e în primul rând cu rivalii, ci cu sine! Mai presus de orice, învăţaţi (sau amintiţi-vă) minunata lecţie a admiraţiei – admirând ceea ce merită admirat sufletul oricărui om se va îmbogăţi într-un fel enigmatic şi profund…

 Ana-Maria Botnaru

Galaxia Gutenberg: Două cărţi de suflet şi pentru suflete

În prima cărticică, LUNA NOIEMBRIE • Ajutorarea prin rugăciune a celor răposaţi (ISBN 978-973-141-524-6, format 10×14,5 cm, pagini 48, preţ 2,5 lei), Fericitul Francesco Faà di Bruno ne invită din toată inima „Să-i ajutăm pe răposaţii noştri, să ne folosim de toate mijloacele pe care le avem la îndemână, adică de liturghii, împărtăşanii, parastase, rugăciuni, indulgenţe, fapte bune, suferinţe. Tot ceea ce facem pe parcursul unei zile să oferim pentru cei din Purgator; le vom deschide astfel porţile cerului şi vom deschide calea pentru mântuirea noastră veşnică.”

imagine    imagine

Al doilea titlu, O LUNĂ CU PRIETENELE NOASTRE, SUFLETELE DIN PURGATORSă le cunoaştem, să le rugăm, să le eliberăm •Lecturi şi rugăciuni pentru o lună (autor: Abatele Berlioux, isbn 978-973-141-522-2, format 11,5×17 cm, pagini 124, preţ 11 lei, colecţia – Fides), tradus de d-na Viorica Hopârtean şi coordonat de pr. Anton Crişan, ne pune la dispoziţie mijloacele creştine prin care putem exersa caritatea faţă de semeni, în special faţă de cei care sunt în Purgator. Cartea e concepută ca un exerciţiu spiritual pentru fiecare zi a lunii noiembrie, constând în lecturi şi rugăciuni în conformitate cu doctrina Bisericii Catolice – în acord cu textele Conciliului Vatican II – ale constituţiei dogmatice asupra Bisericii „Lumen gentium” (49-100) şi ale Catehismului Bisericii catolice (1030-1032; 1471-1472).

Sunt două cărţi care ar trebui să nu lipsească de pe noptieră în luna noiembrie. Vom vedea cât de puţine lucruri trebuie să facem ca să realizăm fapte mari. Depinde doar de noi să eliberăm sufletele din Purgator, să le deschidem calea către Paradis. Depinde doar de noi să ne câştigăm prietenia şi ajutorul acestor suflete, aşa cum subliniază autorul: „În lumea creştină se ştie bine că rugăciunea celor vii este utilă celor răposaţi, dar nu se ştie suficient de bine că rugile pentru răposaţi sunt utile celor vii. Da, puterea şi recunoştinţa sfintelor suflete din Purgator sunt prea puţin cunoscute şi apreciate; nu ne preocupăm suficient de posibilitatea de a recurge la mijlocirea lor.

Foarte mulţi teologi, printre care sfinţii Liguori, Bellarmin, Suarez, ne învaţă că putem, în mod legitim şi foarte folositor, să invocăm sufletele din Purgator pentru a obţine de la Dumnezeu harurile şi favorurile fie trupeşti, fie sufleteşti de care avem nevoie. Există mai ales anumite favoruri temporare care par a fi rezervate acestor suflete spre a fi îndeplinite: vindecarea unei boli grave, scăparea de un pericol fizic, moral sau spiritual, căsătoria şi înţelegerea în familie, găsirea unui loc de muncă…

Ecaterina Hanganu scrie despre „Sfântul apostol și martir Iuda Tadeu“

Coperta IUDA TADEU1-page-001-1Într-o lume sufocată de false modele, avem nevoie de adevărate repere, care să oglindească adevărul, nu de minciuni poleite și frumos ambalate, capabile să sucească minți și să întunece suflete. Şi ce sursă mai bună de modele putem avea decât sfinții? Unii dintre ei strălucesc de secole în biserici și sanctuare de pe toate continentele, alții se află pe nedrept în umbra uitării sau a necunoașterii. Despre un astfel din urmă sfânt este vorba în cartea de față. Pentru că poartă același nume cu apostolul-vânzător Iuda (Iscarioteanul), Iuda Tadeu este mai puțin cunoscut și venerat decât ceilalți apostoli (cu excepția notabilă a Statelor Unite ale Americii, unde există un cult înfloritor adresat sfântului nostru).
Cărticica Ecaterinei Hanganu, „Sfîntul apostol și martir Iuda Tadeu“, apărută în colecţia Fides la Editura Galaxia Gutenberg,  vine să umple un gol și reprezintă o bună sursă documentară pentru viața, minunile (trecute și prezente), rugăciunile și devoțiunile legate de numele Sfântului apostol și martir Iuda Tadeu. Prima parte a cărții cuprinde informații și comentarii legate de viața, numele, activitatea misionară, urmate de detalii privind iconografia, sanctuarele, miracolele și scrierile (epistola) Sfântului Iuda Tadeu. Despre înfățișarea sa, Tradiția ne-a transmis aceste amănunte: „Sfântul apostol Iuda Tadeu este reprezentat în majoritatea icoanelor ca un bărbat tânăr, cu ochii negri, cu barba și părul scurt sau eventual lung, ondulat, căzând pe umeri, șaten, semănând la chip cu Isus Cristos, iar deasupra creștetului său arde flacăra Sfântului Duh. Peste tunica albă poartă o mantie verde sau roșie“. Sanctuarele majore consacrate sfântului sunt Bazilica Sf Petru din Roma, Reims și Toulouse (Franța).
În partea a doua, autoarea oferă cititorilor o superbă colecție de rugăciuni (pentru o favoare specială, ajutor spiritual, vindecare, speranță, pace, ziua de azi, ziua de mâine, bolnavi, bolnavi de cancer, în încercări și necazuri, mari nenorociri, pentru sfârșit fericit, viața veșnică, convertire), novene, litania și rozariul dedicate Sfântului Iuda Tadeu. Ce comoară spirituală ascunde această cărticică! Cu atât mai mult cu cât sfântul nostru are faimă de apostol „al celor disperați“ și al „cauzelor imposibile“ (la „concurență“ cu Sfântul Anton de Padova și Sfânta Rita din Cascia).
Să-l cunoaștem pe Sfântul Iuda Tadeu și să apelăm cu credință la mijlocirea sa puternică, în toate împrejurările vieții…
Ana-Maria BOTNARU

Comorile Răsăritului creştin

id0120b

 Unul dintre capitolele la care cultura română se dovedeşte a fi deficitară e acela al lucrărilor de referinţă. Fie că e vorba de enciclopedii, dicţionare sau bibliografii tematice, sunt rare lucrările care pot răspunde exigenţelor acurateţii şi exhaustivităţii. O bună soluţie ar putea fi traducerea unor lucrări de referinţă occidentale. Deplin conştientă de acest lucru, una din editurile româneşti apărute în ultimii ani, „Galaxia Gutenberg”, a pus deja la dispoziţia publicului autohton câteva lucrări monumentale. Cea despre care vom vorbi în continuare este Dicţionarul Enciclopedic al Răsăritului Creştin coordonat de iezuitul dward G. Farrugia.

Tradus din limba italiană de Adrian Popescu, Vasile Rus, Ioan Muntean şi Andrei Mărcuş, masivul volum, de peste 850 de pagini, reprezintă, categoric, o apariţie-eveniment cu totul specială. De ce? Primul lucru care se cuvine menţionat este anvergura lucrării, semnalată prompt de domnul Alexandru Cistelecan în „Cuvânt înainte”: „(…) nu e primul dicţionar consacrat Răsăritului creştin; dar e cel dintâi care îşi propune o abordare <globală>, în care îşi au locul cuvenit nu doar marile fenomene spirituale, marile orientări creştine, ci şi cele mai <mărunte>, strict provinciale, adesea trecute cu vederea”. Într-adevăr. Exhaustivitatea e punctul forte al lucrării. Structurat pe patru „piloni”: teologie, spiritualitate, liturghie şi disciplină canonică, volumul coordonat de Părintele Farrugia răspunde (aproape) oricărei posibile întrebări, beneficiind de aportul celor mai valoroşi savanţi ortodocşi şi catolici – dintre care îi menţionăm pe E.Bianchi, V.Poggi, M.I.Rupnik şi T.Spidlik – , profunzi cunoscători ai comorilor creştinismului răsăritean. De exemplu, cei interesaţi de biografiile Sfinţilor orientali vor găsi aici toate numele importante ale hagiografiei ortodoxe: de la Grigore de Nazianz, Vasile cel Mare şi Maxim Mărturisitorul, până la Grigore Palamas, Ignatie Briancianinov, Constantin Brâncoveanu şi Filaret al Moscovei. Temele teologice şi canonice sunt bine reprezentate, alături de articole consacrate dialogului ecumenic dintre bisericile ortodoxe şi diferite confesiuni şi biserici creştine. Dacă cineva doreşte o mai bună cunoaştere şi înţelegere a Sfintei Liturghii, Dicţionarul Enciclopedic al Răsăritului Creştin îi vine prompt în întâmpinare: termenii sunt lămuriţi fără a fi lăsată deoparte semnificaţia lor simbolică. De asemenea, teologii şi gânditorii răsăriteni sunt la loc de cinste, Vladimir Soloviov, Serghie Bulgakov, Alexander  Schmemann, Dumitru Stăniloae şi mulţi alţii fiind prezenţi în această sinteză de excepţie. În fine, un ultim aspect care se cuvine subliniat este spiritul deschis în care au fost elaborate toate acele articole care abordează teme disputate. Fie că este vorba de primatul petrin, de purgatoriu sau de filioque, poziţiile proprii catolicismului şi ortodoxiei sunt prezentate cu exactitate, fără părtinire şi fără a fi puse în contradicţie, ci, dimpotrivă, sugerându-se posibile abordări menite să atenueze interminabilele controverse. Dominat de acest spirit irenic, Dicţionarul Enciclopedic al Răsăritului creştin reprezintă un instrument de lucru care, totodată, pot fi un adevărat îndreptar pentru orice credincios care doreşte să-şi înţeleagă mai bine credinţa. Concluziv, împărtăşim întru totul opinia coordonatorului, Edward G. Farrugia S.J., care afirma în „Prefaţa” ediţiei româneşti că „e o bucurie să întâlneşti atât de mulţi autori ortodocşi alături de cei catolici, atât de multe articole despre diferitele aspecte ale Răsăritului creştin şi, nu în ultimul rând, atât de multe articole despre subiecte româneşti”.

 Robert Lazu

James Martin, S.J. – „În compania binelui“

De câțiva ani buni, citesc on-line articolele și eseurile părintelui iezuit James Martin – în America, The Huffington Post, Catholic Digest, The Boston Globe, The Chicago Tribune, dar și pe Facebook. Și, nu știu de ce, mi-l imaginam iezuit din născare, provenit dintr-o familie de sfinți contemporani. Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că omul nostru crescuse într-o familie catolică a cărei pietate nu avea darul să impresioneze și, culmea!, absolvise Wharton School of Business (probabil cea mai prestigioasă instituție de învățământ superior din SUA în domeniul administrării afacerilor), lucrând apoi vreo șase ani în ceea ce se cheamă corporate finance.
De la capitalismul corporatist la spiritualitatea ignațiană – asta era, trebuie să recunosc, o trecere cât se poate de surprinzătoare. Clar, cazul părintelui Martin merita studiat cu atenție căci promitea să fie foarte interesant. Prin generozitatea prietenei Mia Hodiș, mi-a parvenit o carte excelentă, ce avea să explice întrucâtva misterul acestei incredibile schimbări de destin. În compania binelui (în original, In Good Company, titlu ce trimite, printr-un superb joc de cuvinte în engleză, la numele ordinului iezuit – Societatea lui Isus) a fost tipărită în peste un milion de exemplare, fiind tradusă în mai multe limbi.

compania-binelui-drumul-199997

Subintitulată „drumul scurt de la lumea corporatistă la sărăcie, curăție și ascultare“, cartea autobiografică a părintelui James Martin descrie, în cuvinte simple și emoționante, viața acestuia între momentul admiterii la Wharton School of Business și momentul depunerii voturilor în Societatea lui Isus.
Intrat, imediat după absolvire, într-o lume elitistă la care visează mii de tineri în lumea occidentală, James Martin observă rapid că „loialitatea corporatistă era o chestiune unilaterală“ (adică doar a angajatului față de companie, nu și reciproc). Meditând asupra destinului propriu, tânărul constată cu amărăciune: „Logica vieții mele părea înspăimântător de circulară: munceam pentru a-mi permite lucruri precum mâncarea și chiria și hainele, pentru ca să trăiesc, ca să pot munci. Nu părea deloc constructiv. Și n-avea nicio logică.“
Întâlnirea cu personalitatea și scrierile misticului contemporan Thomas Merton trezește în sufletul proaspătului corporatist o fascinație secretă și tenace față de viața consacrată. Câțiva ani, autorul nostru duce o viață dublă: oficial-profesională, pe de o parte, și livresc-spirituală, pe de alta. Cum nu putea sluji lui Dumnezeu și Mamonei, tânărul se vede pradă unei dileme existențiale dramatice. Mulți dintre colegii săi de școală sau de serviciu ar fi considerat o nebunie gândul de a renunța la tot pentru a se consacra unei vieți de rugăciune și sluijire. Dar lui, gândul acesta i se părea tot mai atractiv.
Participând (oarecum clandestin, adică fără știrea familiei și a colegilor de serviciu) la o reculegere, tânărul corporatist descoperă un alt ritm al existenței, în deplin contrast cu frenezia muncii din mediul financiar: „M-am așezat pe iarba caldă […] Am început să mă bucur de ziua aceea“. Un gând simplu îi pecetluiește destinul: „Oh! Isus e prieten. […] Nu mă gândisem niciodată la el în felul acela“.
Munca epuizantă, orele suplimentare tot mai numeroase (și de-la-sine-înțelese…), lipsa de sens a strădaniilor zilnice, concurența acerbă și lipsa de etică din mediul financiar corporatist îl îndreaptă pe James Martin către o altă lume, ce părea până atunci cu totul stranie și străină. Participă la o sfințire de preoți și își amintește: „Liturghia de hirotonire durase aproape două ore. Întru totul copleșit de frumusețea ei, am fost uluit să descopăr cum, la sfârșit, îmi curgeau lacrimi pe obraz“.
Nu e de mirare că a fost ispitit să fugă din lumea în care se instalase cu deplin succes. Comparați, de pildă, această constatare: „Lipsa compasiunii, preamărirea banilor și a realizării, accentul pus pe competiție, lipsa de respect față de demnitatea umană“ cu aceasta: „După ce am citit doar câteva biografii, i-am văzut pe sfinți în adevărata lor dimensiune: ca tovarăși și ca o modalitate concretă de a înțelege felul în care Dumnezeu lucrează în diferite epoci, diverse împrejurări și diverse vieți“.
Disputa capitalism-catolicism se termină abrupt cu victoria senină și totală a celui din urmă: „Eram încântat să mă aflu acolo [în noviciat, n.m., AMB] și fericit că scăpasem de lumea corporatistă“ (atenție la regimul adjectivelor: încântat și fericit…).
Introducându-i pe cititori în istoria și spiritualitatea ordinului iezuit, James Martin afirmă despre Sf Ignațiu de Loyola că era „un mistic pragmatic“, iar despre iezuiți că sunt „contemplativi în acțiune“, ceea ce (și) lui i se potrivește de minune.
Dincolo de sinceritatea emoționantă, cartea iezuitului atrage și prin numeroase exemple de umor și autoironie (vezi, de pildă, confuzia delicioasă Senegal-Cenacol…). Sau episodul savuros al închiderii conturilor și cardurilor: „Super! Ultimul lucru pe care mi-l doream era să dau explicații despre călugărie cuiva de la American Express“. Sau micile șocuri datorate inculturii spiritual-liturgice: „Acum ne vom ruga Memorare… Ne vom ruga…ce? […] Evident, habar n-avem ce era Memorare și am încremenit“.
Pe măsură ce înaintează în viața de novice iezuit, lucrurile se clarifică: „Dar totodată am înțeles cum Dumnezeu a rămas întotdeauna alături de mine, în ciuda slăbiciunilor mele. […] oricât de îngrijorat aș fi fost în vreo privință, Dumnezeu era întotdeauna acolo, lângă mine… așteptându-mă“.
Finalul acestui drum uluitor de la viața corporatistă la vocația iezuită este deopotrivă limpede și profund emoționant: „Stând în capelă, am fost copleșit de binecuvântările și harurile primite în ultimii ani, precum și de bucuria desăvârșită care umplea viața mea ca iezuit. În doar doi ani, aproape în pofida mea, viața mi se schimbase radical. Și cu totul în bine“. Ați fost atenți la cuvântul-cheie al acestei fraze și al acestei cărți…? Exact! BUCURIE.
Ana-Maria BOTNARU

Terapia prin virtute și fericirea de a iubi înțelept

Recurs la normalitate, cartea recent publicată la Galaxia Gutenberg  a Pr. Iosif Tiba (în ultimii ani, unul din cei mai prolifici autori catolici români), este o sinteză  între un ghid de ”terapie spirituală” creștină și un manual de etică a virtuților. Autorul pornește de la premisa că trăim într-o lume ”anormală”, în care virtuțile au în general o presă proastă, din cauză că sunt de obicei înțelese doar ca privațiuni. Într-un sens mai profund, autorul invocă dorința fundamentală a omului de a iubi și de a fi iubit, trăind în comuniune cu persoanele care îi sunt la inimă și inabilitatea ”adulților” de a comunica cu persoanele cele mai importante din viața lor, care conduce de multe ori la eșecuri relaționale. Neîncrederea realistă a Pr. Iosif Tiba în ”maturitatea adulților” reflectă, desigur, și o bine asimilată experiență pastorală, o vocație de a privi inima rănită a omului și de a căuta surse de alinare.

Recurs la normalitate_crop

La fel ca la Aristotel, nici în lectura Pr. Tiba virtuțile nu stau ca un scop în sine. Ele sunt un mijloc pentru a atinge fericirea, care depinde de experiența prieteniei și a iubirii – de deschiderea de sine și de efortul de ”a pune lemne în fiecare zi” pentru a întreține focul iubirii. Această fericire, înțeleasă ca o misiune de a întreține iubirea, este adevăratul scop al omului.

Omul contemporan este de obicei nesănătos, observă autorul, cu același realism hrănit de practica pastorală. El are nevoie de virtuți – privite, la fel ca la Aristotel, ca niște dispoziții stabile hrănite de obișnuință – pentru a putea trece dincolo de cultul propriului eu și a-și atinge finalitatea, adică fericirea. Are nevoie, în primul rînd de virtuțile morale, în absența cărora, chiar dacă este un mare intelectual, nu poate fi numit un ”om bun”. Are nevoie și de ”virtuțile cardinale”, fără de care nu își poate defini personalitatea (prudența, dreptatea, tăria sau forța și cumpătarea sau temperanța). Autorul examinează în cîteva capitole semnificația virtuților cardinale, recurgînd nu numai la filozofia morală clasică, ci și la Biblie și la Părinții Bisericii. Abordarea acestor virtuți este complexă și nuanțată și reflectă o meditație atentă asupra tuturor fațetelor virtuților și a ”aparentelor virtuți”, cum este de pildă lipsa completă a mîniei”, care îl poate face pe un om incapabil de ”dreapta mînie”.

Pr. Tiba încearcă să restaureze, într-un alt capitol, îndelung uitata ”iubire de sine”, care pornește dintr-o interpretare ultra-altruistă a poruncilor iubirii creștine.  În realitate, o bine înțeleasă stimă și o iubire de sine echilibrată sunt fundamentul unei iubiri sănătoase de Dumnezeu și de aproapele. Autorul propune de aceea, în același capitol, și o ”terapie spirituală pentru lipsa de iubire și de stimă de sine”, ce ar avea ca remediu meditarea asupra Cuvîntului divin despre ”lipsa și legea iubirii”.

La fel ca și alți ”terapeuți creștini”, Pr. Tiba consideră că tristețea este dușmanul vieții și ”otrava sufletului”. Este și starea în care, așa cum observă mulți îndrumători spirituali, diavolul atacă cel mai violent sufletul vulnerabil. Și în acest caz, autorul propune o terapie, care poate fi rezumată astfel: ”trebuie să corectăm punctul nostru de vedere iraţional şi subiectiv asupra evenimentelor care adesea ne plonjează în tristeţe printr-un punct de vedere neutru, obiectiv şi raţional”. Sufletul este eliberat de tristețe atunci cînd învață să se concentreze asupra prezentului și să îi fie recunoscător lui Dumnezeu pentru că există și îi oferă viața gratuit, aici și acum.

Acest îndrumar de ”terapie prin virtute” propune soluții pe cît de tradiționale, pe atît de aplicabile la crizele omului contemporan: angoasa, insecuritatea, stima de sine scăzută etc. Firește, pentru un cititor filozof (pentru care vor rămîne întotdeauna și întrebări), ea poate să lase deschise cîteva interogații, cum ar fi  sunt aceste soluții terapeutice universal valabile? Cum le poate cineva propune, de pildă, celor copleșiți de tristețe și insecuritate, din motive biografice care pot fi delicate, și care nu reușesc să găsească o sursă de consolare în Cuvîntul Bibliei? Sau nu cumva această formă de ”normalitate” ar putea deveni uniformă? Și, dat fiind că multe opere de artă se nasc din mîinile unor oameni care nu sunt neapărat ”echilibrați și maturi”, nu riscă oare un standard unic de normalitate să inhibe creativitatea artistică sau literară? Desigur însă, faptul că această carte suscită și întrebări, și nu doar răspunsuri, este un adaos la meritele autorului. Cred că această carte este recomandabilă pentru toți cei interesați de terapie spirituală creștină, etică aplicată a virtuților și filozofie morală.

 Tereza-Brîndușa Palade