Timpul este un dar extraordinar

infinity-time

    *fragment „ Noi povestiri. Pentru şcoală şi cateheză” – Bruno Ferrero(în curs de apariţie la Editura Galaxia Gutenberg)


      Timpul este un dar extraordinar

       În manualul de cateheză pentru copii se spune: „Fiecare zi este un dar minunat care trebuie primit cu responsabilitate şi împărtăşit cu ceilalţi. Programarea multor activităţi în comun şi descoperirea altor oameni este mereu un lucru frumos. Viaţa noastră este înşiruirea multor zile, ca un drum ce trebuie străbătut. Ce voi face astăzi? Pe cine voi întâlni? Prin bucuria şi sacrificiul fiecărei zile Cristos ne cheamă să fim prietenii Săi.”

      Unul dintre lucrurile cele mai importante este acela de a‑i face conştienţi pe copii de adevărata valoare a timpului. Copiii riscă mereu să asimileze conceptul de timp pe care îl au adulţii, un concept îmbinat cu anxietatea precarităţii generale a existenţei. „Propoziţia «nu am timp» este atât de des utilizată şi auzită încât ni se pare o experienţă comună. Avem o percepţie acută asupra disproporţiei dintre timpul pe care îl avem la dispoziţie şi nenumăratele scadenţe, urgenţe şi aşteptări” scrie Cardinalul Martini în cartea sa, Sto alla porta. Apoi continuă: „Vegherea este capacitatea de a găsi timpul necesar pentru îngrijirea aspectelor mai profunde ale fiinţei, care depăşesc nivelul pur clinic şi comercial, ca de exemplu recunoaşterea semnificaţiei propriilor emoţii, impulsuri, tensiuni, pentru a nu le neutraliza în totalitate din dorinţa de a ne face mai suportabilă existenţa, dar cu riscul de a ştirbi mult din profunzimea experienţelor prin care trecem. Dacă nu veghem, vor decide pentru noi reflexele condiţionate şi nu noi înşine. Expresia cea mai concretă a acestei atitudini se regăseşte în aşteptarea creştină a celei de‑a doua veniri a Mântuitorului, care va avea loc la timpul cuvenit, pentru a reda oamenilor deplina libertate”.

      Această temă poate fi dezbătută chiar şi cu copiii, pornind de la o poveste din lumea eschimoşilor, pe care o vom prezenta în continuare.Este utilă pentru a dialoga cu tinerii despre marile virtuţi ale timpului: constanţa, răbdarea, creativitatea, fantezia, contemplaţia, gratitudinea, responsabilita*-tea, speranţa.

  1. Băiatul mereu nemulţumit

      A fost odată, în marele popor eschimos, un conducător de trib care avea un fiu foarte capricios şi mereu schimbător. Se plictisea foarte repede de preocupările sale, de jucăriile sale şi de oamenii din jur. Tot timpul era nemulţumit, chiar dacă nu‑i lipsea nimic.

Vântul dorinţelor

Într‑o zi frumoasă de primăvară, Vinasciua, aşa îl chema pe băiat, şedea în mijlocul unui câmp verde. Vântul îi gâdila nările cu parfumul noului anotimp. Multe animale micuţe se trezeau din hibernare şi ieşeau din vizuinele lor. Fiecare creatură părea că se bucură nespus de acel soare călduţ. Doar Vinasciua nu era atins de bucuria naturii şi mormăia.

Deodată, freamătul vântului deveni mai puternic şi tânărului i se părea că acesta îi adresează chiar câteva cuvinte:

– Sunt vântul dorinţelor! Sunt vântul dorinţelor” Tinere, ce doreşti? Tinere, ce doreşti?

– Vreau să nu mai fie totul atât de plictisitor, răspunse fără ezitare băiatul. Nu îmi place primăvara aceasta atât de delicată. Aş dori, mai de grabă, un soare puternic şi fierbinte care să îmi bronzeze pielea. Aş vrea să înot în apa unui râu, nu să stau aici pe iarbă şi să miros parfumurile primăverii ca o fetiţă. Îmi doresc să fie vară!

– Eşti absolut sigur că vrei să vină vara chiar din acest moment?, întrebă vântul.

– Foarte sigur!

Atunci vântul se făcu şi mai puternic, din ce în ce mai puternic. Îl prinse pe tânăr într‑un vârtej şi începu să‑l învârtă în jurul său multe ore, zile, luni, până când se făcu vară. Apoi, Vinasciua deschise ochii ca şi cum s‑ar fi trezit dintr‑un somn profund. Soarele era fierbinte, iar plantele din jurul său erau toate verzi. Lângă el se afla un izvor cu apă cristalină care forma apoi un râuşor limpede. Vinasciua ar fi vrut să facă o baie, dar apoi îşi spuse:

– E foarte obositor să mă dezbrac, şi apoi ce rost are să fac baie?

Privi pentru o clipă sclipirea soarelui pe apele limpezi ca o oglindă, apoi îşi începu din nou mormăitul. Atunci apa clipoci mai tare şi, la un moment dat, i se adresă tânărului.

– Sunt izvorul dorinţelor! Sunt izvorul dorinţelor! Tinere, ce doreşti?

– Mă plictisesc foarte tare, se lamentă băiatul. M‑am săturat de razele soarelui şi de răsfrângerile sale pe oglinda apelor. Vara este monotonă! Aş vrea să fie toamnă, atunci când se face berea cea proaspătă şi toţi tinerii se întâlnesc pentru a cânta melodii frumoase în jurul meselor cu mâncare aburindă şi dansează până târziu în noapte.

– Dar de ce nu încerci să te bucuri de această vară frumoasă?, insistă izvorul dorinţelor.

– Pentru că nu îmi place! Mie îmi place doar toamna!

– Dar eşti sigur că vrei să vină toamna încă din clipa aceasta?

– Foarte sigur!

Atunci râuleţul ieşi din albie şi se transformă în multe corzi invizibile ce îl învârtiră pe băiat cu o viteză uluitoare timp de mai multe ore, zile, nopţi, săptămâni, luni, până când se făcu toamnă.

Ploaia dorinţelor Continuă lectura

Reclame

LUCRURILE IMPORTANTE SUNT ÎN INTERIOR

30645868466_ef3e29684c_o„LUCRURILE IMPORTANTE SUNT ÎN INTERIOR”

Unul dintre scopurile învăţământului religios este a-i ajuta pe copii să descopere viaţa, corpul, inteligenţa, toate daruri ale lui Dumnezeu, şi a-i face să înţeleagă faptul că Dumnezeu vrea ca noi să trăim şi să creştem cu bucurie. De asemenea, trebuie să li se explice copiilor că primul nostru răspuns constă în acceptarea darurilor lui Dumnezeu, în creşterea noastră, în respectul faţă de propriul trup.
Pericolul care trebuie evitat este dualismul: să nu vorbim despre trupul nostru ca şi cum ar fi ceva separat de noi. Adesea se zice: „eu am un corp, eu am un suflet”.
„Cu totul altfel se exprimă Biblia şi antropologia modernă: eu sunt corpul meu, eu sunt sufletul meu! Ceea ce noi numim corp nu este altceva decât propriul eu care se exprimă, care iubeşte, care acţionează, care face parte din lumea lucrurilor materiale şi care ne permite să comunicăm cu ceilalţi. Trupul este legătura mea cu universul. Desigur, nimeni nu este făcut numai din trup, iar trupul nu exprimă în totalitate propriul eu. Astfel, chiar dacă uneori trupul este manifestarea şi exprimarea eu-lui, alteori îl limitează, îl ascunde sau, uneori, chiar îl trădează. Trupul omului este un mister, tocmai fiindcă omul nu este numai trup”. (Mario Fillippi, Venite con me. Guida per il catechista, Leumann, 1992, p.174)
Cultura modernă, însă, dă importanţă mai ales valorilor estetice, adică aparenţelor. Un trup perfect este idealul oricărei reclame. Pentru mulţi, trupul perfect a devenit valoarea absolută.
Copiii adoptă rapid această mentalitate şi uneori devin foarte cruzi cu colegii lor care au un oarecare defect fizic, fie el cât de mic.

*fragment „ Noi povestiri. Pentru şcoală şi cateheză” – Bruno Ferrero(în curs de apariţie la Editura Galaxia Gutenberg)

René Chenesseau – „Jurnalul unui preot exorcist“

Cartea părintelui Chenesseau reprezintă una dintre cele mai credibile și mai zguduitoare mărturii ale existenței și lucrării diavolului în lumea contemporană. Postmodernii rătăciți, supuși robiei banului și plăcerilor, neagă deopotrivă existența lui Dumnezeu și existența diavolului. Pe scurt, a vorbi despre Dumnezeu te face „bigot“ sau „învechit“, iar a vorbi despre diavol te face „infantil“ sau „nebun“. Dar Dumnezeul pe care civilizația și cultura noastră îl alungă la periferie (tolerându-l, cel mult, într-un cadru strict privat) lasă loc acțiunii diavolului, pe care lumea de azi îl „invită“ uneori fără să știe sau fără să vrea.

Deloc întâmplător, cartea se deschide cu un citat revelator din scrierile Papei Ioan Paul al II-lea: „Biserica participă la biruința lui Cristos asupra diavolului: Cristos a dăruit apostolilor săi puterea de a alunga diavolii. Biserica își exercită această putere biruitoare prin intermediul lui Cristos și al rugăciunii, care, în cazuri speciale, poate lua forma de exorcism“.
Prima parte a cărții abordează „Exorcismul în fapte“: există două categorii de persoane care au nevoie de exorcism: cei care sunt chinuiți din propria vină (pentru că se ocupă cu ghicitul, vrăjitoria, blesteme, ritualuri satanice, pacte cu diavolul) și cei care sunt chinuiți din cauza iubirii lor pentru Cristos (categorie enigmatică și tulburătoare, unde întâlnim preoți și laici, călugări și călugărițe, novici și novice, seminariști). Tot aici, autorul detaliază cele patru forme de eliberare: definitivă (diavolul nu mai revine); diavolul este izgonit, dar revine; eliberarea parțială și exorcismul care nu eliberează, ci doar ușurează puțin suferința persoanei chinuite și o întărește în credință. În privința celor seduși de promisiunile diavolului (putere, glorie, bani, succes, răzbunare), părintele Chenesseau avertizează sec: „Satana nu are prieteni, ci doar sclavi.“ Încă un avertisment, valabil pentru noi toți: „Diavolul încearcă să se folosească mereu de porțile noastre deschise, iar acestea sunt mai mereu de ordin moral și spiritual“.

Partea a doua a lucrării prezintă Continuă lectura

CONCURS: câștigă un voucher de 100 de lei(Încheiat)

UPDATE: Câştigătorul concursului este “diuras”. Felicitări şi mulţumim pentru participare!

castigator-concurscastigator-diuras

! Menţiune:  au fost eliminaţi din listă cei care au numit cărţi de la alte edituri, concursul fiind exclusiv pentru titlurile Editurii Galaxia Gutenberg



Câștigă un voucher de 100 de lei, cu care poți să-ți cumperi orice cărți îți dorești de pe site-ul editurii, scriindu-ne un comentariu în care să numești titlul preferat de la Galaxia Gutenberg.

Câștigătorul va fi stabilit prin tragere la sorți și anunțat pe data de 1 decembrie 2016.

Ce mai stai? 

concurs-blog

„Bufniţa înţeleaptă şi poveştile ei” – Tomáš Špidlik

14741650_10211237501158070_561885548_n

Nu auzim prea des ca un cardinal să se apuce de scris poveşti. Din plăcerea de a povesti, de a scoate din adâncurile memoriei episoade din trecut, de a spune anecdote Şi glume, de a aduce la viaţă lucruri îngropate în uitare, este una din trăsăturile lui Tomáš Špidlik, care explică succesul acestuia ca pedagog şi profesor chiar şi în lucrările sale cu caracter ştiinţific.

Aceste zece poveşti conţin toată prospeţimea unei lumi care place atât de mult copiilor. Animalele care sunt protagoniste în respectivele poveşti nu reprezintă personificarea unor vicii sau virtuţi omeneşti – cu tot cu eventaiul lor de abstracţiuni produse de moralism – , ci fac parte dintr-un univers viu, răsunând de glasuri şi sunete, ce ne introduce în misterul marelui adevăr al vieţii: lupta dintre bine şi rău, dintre cei buni şi cei răi, dintre omul bun din noi şi cel rău. Ele ne fac să recunoaştem că tot ceea ce este însufleţit ne vorbeşte, ne îndeamnă să fim conştienţi de capacitatea noastră de a vedea miracolul, adică acele forţe care acţionează în lume, în acea lume simplă şi imediată a copiilor.

Ilustraţiile care îmbogăţesc conţinutul cărţii contribuie la crearea unei atmosfere magice de poveste.

Cuprins: Bufniţa înţeleaptă şi emirul din Karkemish ● Cum a ajuns bufniţa sfetnicul regelui animalelor ● Aurul din avar ● Viaţa omului ● Câinele care vorbea limba oamenilor ● Legea naturii ● Corbul cel ambiţios ● Povestea unui fazan ● Discuţia dintre lup şi câinele ciobănesc ● Ultima poveste.

Cartea se poate comanda AICI

14632699_10211237536038942_1479674163_o

„Canta che ti passa” – Virginia Zeani în dialog cu Sever Voinescu

vz-opera-drawings0046-813x1024Cartea pe care o am în faţă ar trebui să-şi facă loc în biblioteca dumneavoastră după ce aţi petrecut împreună cu ea câteva ceasuri de poveste – fiţi siguri că nu o veţi uita prea repede, ba mai mult: veţi dori să o recitiţi.

Apariţia ei este bine-venită din două motive care, trebuie să recunosc de la bun început, se bat cap în cap:

a) punctul de vedere pesimist: România tembelizată, manelizată, siliconată, JALNICĂ are nevoie de şocuri menite să o trezească. Si asta cât mai repede, până nu ne înghite pe toţi. Această carte reprezintă un astfel de şoc pentru acei oameni care nu au intrat niciodată într-o sală de operă sau de concert şi care habar nu au cine e Virginia Zeani. Un şoc emoţional şi cultural pentru cei care îşi petrec timpul pe Facebook tăind frunză la câini şi îşi fac educaţia pe Wikipedia, prin metoda copy-paste…

b) punctul de vedere optimist: România profundă, România cultă, frumoasă, decentă, ADEVĂRATĂ nu a dispărut (în ciuda faptului că nu prea o vedem la televizor!!!). Mă refer la acei oameni (nu neapărat de vârsta a treia şi nu neapărat puţini) care au obiceiul de a citi tot felul de cărţi, dar nu în scop practic-profesional, ci din dorinţa irepresibilă de a cunoaşte, oameni care ştiu să-şi cultive „grădina interioară”, care se bucură de muzica clasică, de artă, de librării, muzee, biblioteci. Pentru ei, întâlnirea cu această carte va fi, în mod sigur, o sărbătoare. E foarte greu să o prezint sau să o descriu pe Virginia Zeani. Aş putea să vă spun doar atât: este una dintre cele mai formidabile voci de operă din câte au existat (şi vor mai exista) vreodată pe faţa pământului… Cine o ascultă pentru prima oară şi vrea să rezume impresiile într-un singur cuvânt, ar avea de ales între ULUITOR şi INCREDIBIL. Eroina acestei cărţi, un model de frumuseţe şi performanţă, de talent şi generozitate, dedică acest dialog-mărturie compatrioţilor săi – „românii mei dragi, atât tinerii la început de drum, cât şi cei din generaţia mea care m-au însoţit tot timpul cu sprijinul şi admiraţia lor şi pe care nu-i voi uita niciodată, să înţeleagă din aceste rânduri lupta pe care trebuie să odai toată viaţa când ai talent şi voinţa de a-l dezvolta şiexprima. Un talent reprezintă o mare responsabilitate

– trebuie să munceşti, să fii gata să te sacrifici şi să-l slujeşti cu credinţă”. În aproape 300 de pagini, inteligenţa întrebărilor se împleteşte cu generozitatea şi smerenia răspunsurilor pentru a oferi cititorului metafora-oglindă a unei vieţi exemplare. Nu pentru că ar fi perfectă (ce curaj, câtă suferinţă şi negare de sine, ce efort neîntrerupt ascund strălucitoarele apariţii ale celei supranumite L’assoluta…), ci fiindcă în plan uman şi artistic reprezintă un model viu, de urmat: în ciuda tuturor vicisitudinilor (deloc puţine într-o viaţă de om), Virginia Zeani nu s-a lăsat doborâtă, nu s-a descurajat, nu a abandonat lupta cu sine, cu viaţa, cu dificultăţile… Această carte oferă portretul unui învingător, dar nu oricum, nu în orice condiţii sau prin orice mijloace – ci onest, curat, refuzând să „trişeze”. Acesta mi se pare mesajul cel mai important al acestei cărţi, într-o lume românească (şi nu numai) dominată de impostură la toate nivelurile…. Despre cine şi despre ce povesteşte Virginia Zeani în această carte? Sunt mii de imagini şi tot atâtea clipe picurând din amintire… Solovăstrul natal şi amintirea bunicilor, prima călătorie la Bucureşti, primul contact cu muzica (ţiganii lăutari din Solovăstru), o întâlnire providenţială – cu Lydia Lipowska (în 1942), visul unei cariere în Italia şi plecarea spre patria operei (1947), o cumpănă de moarte – cumplita boală de plămâni şi miracolul vindecării, catastrofa umană, politică, socială şi istorică a instaurării comunismului în România, întâlnirea cu idolul său – tenorul Aureliano Pertile, personajul preferat – Violetta Valery, prieteni celebri (Federico Fellini, Giulietta Masina, Tyrone Power), soţul şi iubirea ei de o viaţă, Nicola Rossi-Lemeni (muzician, poet, pictor), fiul lor – Alessandro, despre Scala din Milano – templul operei, revenirea în România pentru un spectacol (1966) şi pentru înregistrarea unui disc – devenit o pagină de aur în istoria muzicii româneşti (Traviata, alături de Ion Buzea şi Nicolae Herlea, 1968), participarea la Festivalul „George Enescu” (1970), moartea tatălui, într-un stupid accident de maşină (Iugoslavia, 1971), povestea halucinantă a cumpărării părinţilor (la propriu, cu bani!) pentru a fi salvaţi din „raiul” comunist, stabilirea în Statele Unite (1980), moartea mamei (1983), amintiri despre Celibidache, Toscanini, Karajan, semnificaţia muzicii enesciene pentru secolul XX, colaborarea cu dirijorul Tullio Serafin, amintiri despre legendarul cuplu Federico Fellini – Giulietta Masina, Nino Rotta, Roberto Rossellini, roluri inedite – Maria Vetsera, în opera dodecafonică „Mayerling” (partitură scrisă special pentru Virginia Zeani şi dedicată ei, 1960), premiera mondială a operei „Dialogul Carmelitelor” de Francis Poulenc (rolul Blanche, 1957) – aceeaşi operă, dar un alt rol (Mother Marie), avea să marcheze finalul unei cariere muzicale fabuloase (opera din San Francisco, 1983), profesia didactică, din generozitatea de a dărui celor tineri (Indiana University), 70 (!) de ani de prietenie cu Germaine Clemens-Rădulescu, dialogul vocii umane cu diverse instrumente aparţinând orchestrei, legătura sufletului cu Dumnezeu prin credinţă şi rugăciune, secrete profesionale referitoare la canto şi diverse tipuri de voce, parteneri de scenă faimoşi – de la Beniamino Gigli şi Alfredo Kraus la Carlo Bergonzi şi Placido Domingo, rolul şcolii şi al profesorilor pentru un cântăreţ de operă, triumful de public şi de critică pe tărâm american (Philadelphia, New York, Houston, New Orleans), cariera muzicală a lui Nicola Rossi-Lemeni (în Europa şi în Statele Unite), întâlnirea cu o excepţională Universitate – Bloomington, Indiana (cinci orchestre, 300-400 de studenţi la canto, dirijori şi pianişti foarte buni) şi o carieră didactică (1980-2004) la fel de strălucitoare precum fusese cea artistică – Universitate unde a obţinut titlul de Profesor Emeritus, cel mai înalt titlu academic în SUA, grupul de români de la Indiana University (Matei şi Adriana Călinescu, Christina Zarifopol Ilias, Ciprian Foiaş), alţi muzicieni români celebri, profesori universitari (Iolanda Mărculescu, Serban Lupu), prietenia specială şi maternitatea spirituală faţă de soprana Angela Gheorghiu, „rivalitatea” cu Maria Callas şi amintiri personale despre celebra soprană de origine greacă, relaţia specială cu muzica contemporană (Poulenc, Menotti), şicane şi răutăţi de tot felul la Scala din Milano (din cauza căsătoriei cu basul Nicola Rossi-Lemeni), dar şi prietenii frumoase în lumea operei (Giulietta Simionato), roluri celebre sau mai puţin cântate, străbătând secole de muzică (de la Monteverdi la Puccini, de la Handel la Wagner şi de la Verdi la Poulenc…) Citiţi această carte şi bucuraţi-vă de frumuseţea unui destin împlinit. Apoi ascultaţi înregistrările Virginiei Zeani şi lăsaţi-vă pătrunşi de fiorul muzicii adevărate, care se naşte în suflet şi se adresează sufletului! si nu uitaţi că lupta nu e în primul rând cu rivalii, ci cu sine! Mai presus de orice, învăţaţi (sau amintiţi-vă) minunata lecţie a admiraţiei – admirând ceea ce merită admirat sufletul oricărui om se va îmbogăţi într-un fel enigmatic şi profund…

 Ana-Maria Botnaru