DESPRE TĂCEREA TATĂLUI ŞI DESPRE RUGĂCIUNE
De câte ori un om ajunge să-l cunoască pe Tatăl ceresc, începe acel dialog între ei care poartă numele de rugăciune. Vorbirea omului este întrebare pusă lui Dumnezeu; vorbirea lui Dumnezeu este răspuns. Primele cuvinte pătrund în ceva care a precedat dintotdeauna cuvântul, în ceva care pare a fi o tăcere etemă, dar care era totuşi schimbul reciproc de iubire dintre Tată şi Fiu în Duh, unde Fiul este desigur Cuvântul etern al Tatălui, iar Duhul înseamnă schimbul de iubire, însă cuvântul iubirii nu este auzit de omul care nici măcar nu este încă acolo. Atunci când, cu cuvântul întrebător al rugăciunii noastre, pătrundem în această zonă de eternitate, ne putem imagina că Dumnezeu Tatăl a tăcut de-a lungul unei întregi eternități cu Fiul (care este Cuvântul) și cu Duhul, căci Dumnezeu nu avea nevoie de niciun cuvânt ca să se iubească și ca să-și realizeze voința tripersonală. Primul Cuvânt rostit ar însemna deci că, prin admiterea omului în el, dialogul etern primește o nouă înfățişare, căci de acum încolo el poate fi înregistrat și transmis, ca acest Cuvânt rostit, revelat. Astfel, de actul Creației se leagă actul Cuvântului rostit, creator.
Atunci când un om care se roagă se hotărăște să lase totul ca să se retragă în singurătatea rugăciunii pure, în viaţa contemplativă, el este conștient că nu o poate face decât din forța nemijlocită a tăcerii lui Dumnezeu. El a auzit Cuvântul lui Dumnezeu, care la chemat; a dat la rândul său, desigur, un răspuns afirmativ audibil, spunând DA; dar odată ce alegerea vieții este purificată în faţa lui Dumnezeu și odată ce începe viața în contemplație, el stă în faţa tăcerii lui Dumnezeu, îi stă la dispoziție. Aspirația și contemplația sa vizează de acum înainte această tăcere.
În fiecare rugăciune, chiar dacă nu-i decât un scurt și fervent Doamne-ajută, suntem mânați de credință. lar asta înseamnă că omul trebuie să lase în seama lui Dumnezeu răspunsul la rugăciunea sa și, chiar dacă Dumnezeu îi răspunde întocmai aşa cum sperase și poate că-i trimite chiar ajutorul sau soluţia dorită, omul nu poate avea o privire de ansamblu asupra distanţei invizibile de la rugăciune până la ascultarea ei și nu o poate explica nimănui. De aceea, pentru credincios nu este uimitor nici faptul că Dumnezeu poate să-i răspundă într-un mod cu totul diferit de cel sperat. Se poate întâmpla ca dificultatea pe care ar fi dorit s-o vadă rezolvată, să trebuiască să persiste în continuare. Şi astfel credinciosul care, cu credință, și-a lansat pur și simplu apelul în fața tăcerii lui Dumnezeu, trebuie să ia acum, cu aceeași credință, tăcerea lui Dumnezeu drept răspuns. Credința, care știe că stă în fața tăcerii lui Dumnezeu, e mulțumită de acest răspuns. Ea știe că Dumnezeu nu se poate să n-o fi auzit și că el a absorbit cuvântul celui care s-a rugat în tăcerea lui. lar dacă cel ce se roagă o știe cu adevărat, atunci a ajuns mai departe decât era la începutul rugăciunii sale: pentru că nu mai crede acum că Dumnezeu ar trebui să-l ajute în problema lui limitată; el este convins că totul e drept aşa cum este.
DESPRE CUVÂNTUL TATĂLUI ŞI DESPRE RUGĂCIUNE
Când un creștin se roagă, el îl aude pe Dumnezeu și dincolo de cuvântul său exprimat; căci există împreunarea acelui efect nerostit pe care îl are asupra lui și asupra Bisericii, care-l provoacă să-l urmeze și care-l însoțește; acel ceva care-i întărește iubirea, care-i înflăcărează speranța. Sunt faptele Dumnezeului tăcut, fapte care stau ca urmări concrete, palpabile, ale Cuvântului propovăduit de Domnul: „Bateți și vi se va deschide!” Omului nu i se spune întruna: Crede, iubește, speră mai mult! Ci, pentru că se roagă, Dumnezeu îl face să creadă, să iubească, să spere mai mult. El înmulțește virtutea, căreia-i este necesar, primind cuvântul celui ce se roagă în tăcerea sa dumnezeiască și dăruindu-l mai departe astfel ca faptă, faptă despre care individul nu poate da niciun fel de socoteală, dar despre care Biserica ia cunoştință, întrucât efectul unuia trece asupra tuturor, credința sporită a unuia rodește în ceilalți, în Cuvântul și prin Cuvântul Tatălui se clădește comunitatea sfinților. Şi de fiecare dată, în faptă se revelează Fiul.
Adrienne von Speyr a fost o mistică a secolului XX. A trăit între 1902 și 1967, fiind de profesie medic. Întâlnirea cu părintele Hans Urs von Balthasar în 1940 o va orienta spre catolicism, ea provenind din mediul protestant elvețian. Viziunile sale mistice sunt publicate în peste 50 de volume.
Hans Urs von Balthasar nota despre „contribuția” autoarei la domeniul misticii: „Întrucât experiențele și descoperirile acordate ei sunt în întregime de natură carismatică, aceste zone nu pot fi în niciun caz găsite logic sau deduse. Ele i-au fost pur și simplu date așa cum sunt. De altfel, atunci când se construia vreun edificiu cu privire la lucrurile lui Dumnezeu, nimic nu-i repugna mai mult Adrianei decât căutarea unui punct final.” (Adrienne von Speyr și misiunea sa teologică).
Recenzie | Viaţa mea. Memorii – Joseph Ratzinger (de Antoaneta Turda)
În luna mai, când întreaga comunitate catolică o venerează pe Fecioara Maria, a apărut la Editura „Galaxia Gutenberg” din Târgu-Lăpuș, volumul Viața mea: Memorii, semnat Joseph Ratzinger (Papa Benedict al XVI-lea). Binevenită pentru orice cititor care are curiozitatea de a cunoaște detaliile existențiale ce se ascund în spatele unei funcții atât de importante,…
Cum trebuie citită Adrienne von Speyr? | de Hans Urs von Balthasar
Mulţi se opresc cu perplexitate în faţa cantităţii imense de scrieri, se luptă cu două-trei cărţi, iar apoi îşi pierd dorinţa şi curajul de a continua să citească, din cauza aparentei nelimitări. Pentru ei repet ceea ce am mai spus deja: ceea ce a crescut dintr-o meditaţie lentă poate fi primit doar într-o practică lentă…
Gândul bun al săptămânii: Fulton J. Sheen
A fi păcătoși este nefericirea noastră, dar a ști acest lucru este speranţa noastră. E mai multă bucurie, a spun Domnul, printre îngerii din ceruri pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă. Când iubirea este înțeleasă așa cum se cuvine, nu ne pare…
galaxiagutenbergblog.wordpress.com 