[AUDIO] “Ceva bani ” – Bruno Ferrero

Să aducem primăvara în inimi – Concursul lunii martie.

Din istorioarele pentru suflet ale lui Bruno Ferrero, ne bucurăm de „Ceva bani”, din volumul “Trandafirul de mare preţ” în interpretarea dnei Adriana Moldovan.

Editare: Livius Hodiş

Noi apariţii la Galaxia Gutenberg


„Lupta mea alături de Dumnezeu împotriva Satanei”

 Părintele Amorth în dialog cu Elisabeta Fezzi

Preot al Congregației Sfântul Paul, pr. Gabriele Amorth (1925-2016), a fost recunoscut la nivel internațional ca fiind cel mai mare exorcist din lume. Misiunea sa de alungare a diavolului printr-o dăruire neîncetată a câştigat recunoştința a mii de credincioși și stima celor  mai importante autorități ale Bisericii Catolice. A scris numeroase lucrări de succes și a realizat o emisune radio foarte populară la Radio Maria din Roma.

Înalt și chel, cu un zâmbet primitor şi ochi voioși, Don Amorth a petrecut zeci de ani luptându-se cu diavolul corp la „corp”, executând literalmente zeci de mii de exorcisme.

Când a murit părintele Amorth în 2016, era cel mai faimos exorcist din lume, un legendar şi miraculos izgonitor de demoni. Pentru mulți pe care i-a ajutat, a fost trimisul lui Dumnezeu, eliberându-i de ani de opresiune demonică; pentru alții a reprezentat doar tipul ăla sărit de pe fix, preotul extremist ce-l vedea pe dracul pretutindeni.

În aceste interviuri nepublicate până acum, părintele Amorth te duce în lumea sa, oferindu-ți viziunea înfiorătoare a luptelor sale zilnice cu diavolul. În această carte nu veți întâlni un magician sau un nebun, ci veți cunoaște un creştin autentic şi un preot umil, unul care glumește și ia viața aşa cum i-o oferă Providența.

Nu numai că veți învăța de la Don Amorth cum procedează şi de ce, dar veți descoperi și sursa credinței sale profunde și a curajului său remarcabil: puncte forte esențiale nu numai pentru exorcişti, ci pentru fiecare persoană care îl iubește și îl slujește cu adevărat pe Dumnezeu.

Într-adevăr, cu ajutorul acestor pagini fascinante, putem ajunge să dobândim aceeaşi dârzenie ca și părintele Gabriele Amorth, neînfricatul exorcist care se lupta zilnic cu Satana… şi care a și câștigat.

Printr-o serie de convorbiri cu părintele Gabriele Amorth în ultimi ani de viață, transcrise cu extremă fidelitate de gândire și limbaj, Elisabetta Fezzi ne redă în această carte un adevărat testament spiritual al celui mai faimos și îndrăgit exorcist. Astfel aflăm detalii deosebite ale vieții sale, ale vocației sale și ale activității de exorcist: când, adolescent fiind, se simte chemat la preoție, apoi despre diferitele oportunități pe care i le oferă viața (Acțiunea Catolică, munca politică cu Andreotti.), până la alegerea complexă și obositoare a ultimilor treizeci de ani, dedicați luptei împotriva diavolului și efortului de a aminti lumii că figura Satanei nu trebuie luată în derâdere. Pagini care ne descoperă personalitatea complexă a preotului paulin, cu totul altceva decât imaginea de om posomorât, cum adesea a fost descris: Amorth este cu siguranță riguros, cu sine înainte de toate, dar și ironic, simplu ca un copil în unele momente, capabil să glumească și să ia viața așa cum i-o oferă Providența.

A doua parte a cărții adună, tot datorită Elisabettei Fezzi, o serie de mărturii ale persoanelor care i-au fost mai apropiate: de la Roza, care îl asista la exorcisme; la cei doi preoți paulini care i-au stat aproape în momentele dificile până la părintele Stanislau, din ordinul pasionist, care i-a urmat. Cuvintele sale și cele ale prietenilor ne oferă mijloacele ideale de a pătrunde în lumea celui mai mare exorcist din ultimii o sută de ani.

Colecția: PanopticumTraducător: Cristian ŞoimuşanISBN: 978-973-141-863-6
Număr pagini: 236Format: 13×20


„Regula de viaţă a unei MAME. Cum să păstrezi ordinea în casă şi pacea în suflete.”

 Holly Pierlot


This image has an empty alt attribute; its file name is regula.jpg

Pe 1 ianuarie 2000, Holly Pierlot bătea cu pumnul în masa din bucătărie și îi striga soțului: „Nu mai suport!” Maternitatea și educația la domiciliu o copleșiseră. Casa era murdară, rufele − împrăștiate peste tot. Holly se simțea frustrată, descurajată și singură. Nu avea timp nici să respire, darămite să se distreze cu cei cinci copii ai săi sau să iasă cu soțul la o plimbare. Da, îl iubea pe Philip și îl iubea pe Dumnezeu, dar ajunsese să se supere pe libertatea lui și aproape că nu găsea niciodată timp pentru rugăciune. Astăzi, totul merge cu mult mai bine. Holly încă practică homeschooling, dar casa este curată, face mai multe lucruri, iar copiii sunt mai fericiți. Există mai puțin stres, mai puține conflicte și mai puține treburi casnice. Holly a fost vindecată de rănile din trecut care i-au tulburat sufletul și căsătoria. Iar partea cea mai bună e faptul că acum ea se roagă cel puțin o oră în fiecare zi și petrece timp cu Philip în fiecare seară. Holly a adus aceste schimbări grație a ceea ce ea numește Regula de viață a unei mame, un model de viață care combină înțelepciunea spirituală a mănăstirii cu înțelepciunea practică a unei mămici. Manualul lui Holly este mai mult decât o metodă de organizare; este o modalitate pentru mamele creștine de a răspunde chemării la sfințenie a lui Dumnezeu. Cu ajutorul propriilor tale reguli, poți să-ți gestionezi gospodăria, să te apropii de Dumnezeu, să-ți iubești mai mult soțul și să crești copii creștini buni. În aceste pagini înțelepte și practice, Holly vă arată cum.

Vrei să fii o soție și o mamă mai bună? Să ai mai multă ordine în viața ta? Să crești în comuniune cu Dumnezeu? Ești deja disperată? Cu ajutorul unui set de reguli personale, vei transforma maternitatea și poverile ei în vocația plină de bucurie care ar trebui să fie.

Află de la Holly Pierlot cum să pui la punct un manual de bună-viețuire pentru tine și familia ta, făcând să domnească pacea în căminul vostru, învățând să te apropii de Dumnezeu, să-ți iubești mai mult soțul, crescând copii credincioși.

De-a lungul acestor pagini pline de sfaturi practice și de înțelepciune, Holly Pierlot vă arată cum se poate reuși.

Colecția: Parenting cu HARTraducător: Cristiana SecheleaISBN: 978-973-141-909-1
Număr pagini: 270Format: 13×20



[CONCURS] Să aducem Primăvara în inimi

Update: Concursul se prelungeşte până în data de 5 Mai.

➯Înregistrează-te (chiar și cu telefonul), citind o istorioară pentru suflet din volumele de povestiri ale lui Bruno Ferrero, pentru a călăuzi primăvara în inimile prietenilor noștri.Cea mai deosebită înregistrare va fi premiată cu cărți în valoare de 300 de lei.

➯Înregistrările în format MP3 sau MP4 vor fi trimise la adresa contact@galaxiagutenberg.ro sau operaregutenberg@gmail.com până în data de 5 aprilie 2021.

➯Cele mai frumoase înregistrări vor fi urcate pe blogul și canalul de Youtube al editurii

Premierea va fi în data de 6 aprilie.

Regula de viaţă a unei MAME – Holly Pierlot

Inaugurăm o nouă colecție – Parenting cu HAR, cu un prim volum dedicat MAMELOR. Poate cel mai frumos cadou al lunii martie, la Galaxia Gutenberg.

Pe 1 ianuarie 2000, Holly Pierlot bătea cu pumnul în masa din bucătărie și îi striga soțului: „Nu mai suport!” Maternitatea și educația la domiciliu o copleșiseră. Casa era murdară, rufele − împrăștiate peste tot. Holly se simțea frustrată, descurajată și singură. Nu avea timp nici să respire, darămite să se distreze cu cei cinci copii ai săi sau să iasă cu soțul la o plimbare. Da, îl iubea pe Philip și îl iubea pe Dumnezeu, dar ajunsese să se supere pe libertatea lui și aproape că nu găsea niciodată timp pentru rugăciune. Astăzi, totul merge cu mult mai bine. Holly încă practică homeschooling, dar casa este curată, face mai multe lucruri, iar copiii sunt mai fericiți. Există mai puțin stres, mai puține conflicte și mai puține treburi casnice. Holly a fost vindecată de rănile din trecut care i-au tulburat sufletul și căsătoria. Iar partea cea mai bună e faptul că acum ea se roagă cel puțin o oră în fiecare zi și petrece timp cu Philip în fiecare seară. Holly a adus aceste schimbări grație a ceea ce ea numește Regula de viață a unei mame, un model de viață care combină înțelepciunea spirituală a mănăstirii cu înțelepciunea practică a unei mămici. Manualul lui Holly este mai mult decât o metodă de organizare; este o modalitate pentru mamele creștine de a răspunde chemării la sfințenie a lui Dumnezeu. Cu ajutorul propriilor tale reguli, poți să-ți gestionezi gospodăria, să te apropii de Dumnezeu, să-ți iubești mai mult soțul și să crești copii creștini buni. În aceste pagini înțelepte și practice, Holly vă arată cum.

Vrei să fii o soție și o mamă mai bună? Să ai mai multă ordine în viața ta? Să crești în comuniune cu Dumnezeu? Ești deja disperată? Cu ajutorul unui set de reguli personale, vei transforma maternitatea și poverile ei în vocația plină de bucurie care ar trebui să fie.

Află de la Holly Pierlot cum să pui la punct un manual de bună-viețuire pentru tine și familia ta, făcând să domnească pacea în căminul vostru, învățând să te apropii de Dumnezeu, să-ți iubești mai mult soțul, crescând copii credincioși.

De-a lungul acestor pagini pline de sfaturi practice și de înțelepciune, Holly Pierlot vă arată cum se poate reuși.

Cărţi care “hrănesc” sufletul: lecturi pentru Postul Paştelui

Meditaţii pentru Postul Mare
– din volumul „Un Tată care îşi ţine promisiunile” –
SCOTT HAHN

Plecând de la Geneză și ajungând până în vremea lui Isus, aceste meditaţii pentru Postul Mare scot în evidenţă personaje biblice precum Adam, Noe, Avram, Moise și David, care ne conduc la Cristos și sacrificiul său pentru noi. Săpând mai adânc în istoria bogată a legământului lui Dumnezeu cu noi, lectura fiecărei zile te îmbie să reflectezi profund de-a lungul Postului, culminând cu Paștile și încheind cu Duminica Milostivirii Divine. Mai mult, fiecare zi e îmbogăţită cu un verset din Scriptură, o rugăciune și o întrebare relevantă, toate cu scopul de a-l ajuta pe cititor să aprofundeze experienţa duhovnicească a Postului.

„În acest Post, speranţa mea este că tu vei dobândi o nouă viziune despre Tatăl veșnic care întotdeauna își împlinește cuvântul. Indiferent de obstacolele care apar, El niciodată nu‑Şi pierde din vedere ţelul: de a forma şi de a modela o familie umană care să se împărtăşească din iubirea infinită a Treimii.”  – SCOTT HAHN

>>> Citeşte mai mult


Strigătele lui Isus pe Cruce
– o antologie –
Arhiepiscop FULTON SHEEN

Când se apropie moartea, din inima omului ies cele mai frumoase cuvinte de iubire, adresate celor apropiați. La fel s-a întâmplat și cu Isus, care, ultimele Lui ceasuri, ne-a lăsat cele șapte cuvinte, atât de bogate în înțelesuri spirituale și adresate tuturor sufletelor.

Pentru prima oară, toate scrierile și meditațiile Arhiepiscopului Fulton Sheen despre cuvintele de pe urmă ale lui Cristos sunt adunate într-o singură carte. Sheen demonstrează că aceste șapte cuvinte alcătuiesc un catehism complet al vieții spirituale. Din ele, veți descoperi secretul de a trăi Fericirile, modalități de a evita păcate capitale precum invidia, mânia, desfrânarea și mândria, și cum să cultivați virtuțile cerești ale tăriei, prudenței, dreptății și carității.

Puține cărți se constituie într-o chemare atât de convingătoare la sfințenie și puține cărți sunt atât de influente din punct de vedere spiritual. Avându-l drept ghid pe Arhiepiscopul Fulton J Sheen, veți afla, de asemenea:

  • de ce, în timpul Pătimirii Sale, Isus nu Și-a afirmat niciodată nevinovăția
  • de ce Isus I-a cerut Taălui să ierte, dar nu a iertat El în mod direct
  • ce spune al treilea cuvânt de pe Cruce despre pofta trupească
  • de ce, asemenea lui Isus, cei mai nevinovați dintre noi trebuie să sufere
  • de ce, după ce Isus a rostit al patrulea cuvânt, întunericul a acoperit pământul
  • diferența dintre virtutea speranței și emoția speranței
  • cele șapte cuvinte adresate lui Isus în timp ce atârna pe Cruce și ce dezvăluie ele despre impactul Pătimirii lui Cristos asupra sufletului nostru
  • cum anume convertirea tâlharului bun este cheia convertirii lumii noastre moderne
  • de ce noi putem păcătui de o mie de ori și suntem iertați, iar îngerii care au păcătuit o singură dată nu sunt și nu vor fi iertați niciodată
  • de ce indivia însemnă negarea dreptății și a iubirii

>> Citeşte mai mult


Strălucirea lui Dumnezeu în zilele noastre
-Meditaţii la anul liturgic-
JOSEPH RATZINGER

„Sărbătorile creștine sunt atât de indispensabile vieții noastre deoarece ele nu reprezintă numai un prilej de timp liber. Prin ele putem să întâlnim, atunci când deschidem ochii, ceea ce este total în afara experienței comune, pe Cel absolut Altul, respectiv rădăcinile istoriei noastre, experiențele fondatoare ale umanității, iar de-a lungul lor putem experimenta iubirea eternă, care este adevărata sărbătoare a omului.”
– Joseph Ratzinger / Benedict al XVI-lea.

Joseph Ratzinger / Papa Benedict al XVI-lea ne oferă niște meditații profunde cu privire la ceea ce ar trebui să fie viața noastră întru Cristos trăită în acord cu marile sărbători ale anului liturgic. Astfel, acestă carte cuprinde gânduri despre probleme de maximă actualitate, precum cele ale păcii, sărăciei, nefericirii, alienării, dar și despre ce înseamnă respectul față de mediu, cum ar trebui să arate un bun conducător sau cum să dăm sens timpului nostru – toate acestea văzute din perspectiva semnificației sărbătorilor creștine. Prin aceasta el ne oferă un adevărat ghid de orientare spirituală în lumea de astăzi.

>> Citeşte mai mult


Trăind Evanghelia fără compromis
CATHERINE DOHERTY

În această carte pătrunzătoare, Catherine Doherty:

  • abordează cu înţelepciune unică şi claritate dilemele şi anxietăţile lumii moderne.
  • răstoarnă insecuritatea şi temerile lumii, arătându-ne modul prin care „sfânta insecuritate” ar putea fi calea cea mai dreaptă către pacea adevărată.
  • scrie  impresionant despre numeroase chestiuni luate în derâdere de societatea de astăzi: reînnoirea, sacrificiul, comunitatea şi multe altele.
  • explică modul în care putem învăţa să depăşim teama şi să trăim în pericol, toate acestea cu credinţă bucuroasă (dar niciodată naivă sau nerealistă) şi speranţă în Cristos.

O aristocrată rusoaică ce a renunţat la tot pentru a sluji săracilor din America de Nord, Catherine realizează o abordare pătrunzătoare şi aparte a realităţilor vieţii întru credinţă, atât în cazul celor aparent bogaţi şi liniştiţi, cât şi în privinţa celor săraci. Răspunsurile sunt uimitor de simple, dar bogate în înţelepciunea Evangheliei – şi cu rădăcini în convingerile Catherinei cum că trebuie să ne schimbăm noi înşine înainte de a aştepta schimbarea lumii.

Dumnezeu ne cheamă pe fiecare dintre noi care se declară creştin. Ne cheamă în mod direct. Nu există compromis în chemarea Sa: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea… Dacă Mă iubiţi, împliniţi poruncile Mele…”. Chemarea Lui este revoluţionară. Nu există nicio îndoială. Dacă noi, creştinii, am pune-o în practică, am schimba lumea în câteva luni…

> Citeşte mai mult

>>> Citeşte un fragment


Biruinţa asupra patimilor și păcatelor
Arhiepiscop FULTON SHEEN

Având în vedere că toate cele șapte păcate moarte i-au determinat pe dușmanii lui Hristos să-L țintuiască pe Cruce, putem găsi în exemplul suferinței și morții Sale mijloace sigure pentru a birui fiecare dintre aceste păcate, plus cheia pentru a înțelege – și a hrăni în propriul nostru suflet – fiecare virtute corespunzătoare.

Așadar, de exemplu, în aceste pagini pline de înțelepciune și speranță, Fericitul arhiepiscop Sheen ne învață nu doar cum să ne învingem lăcomia; el ne arată și cum să ne satisfacem foamea spirituală. Învățăm nu numai cum să depășim mândria, ci, mai mult, descoperim ce trebuie să facem pentru a crește în smerenie. Din răspunsul sfânt al lui Hristos la fiecare dintre cele șapte păcate de moarte care au dus la Răstignirea Lui, Fericitul Sheen trage mai multe învățăminte despre cum tu și cu mine trebuie să ne ocupăm de aceleași păcate, indiferent dacă le întâlnim în alții sau în noi înșine.

>> Citeşte mai mult


A fost răstignit. De ce?
-Şapte întrebări asupra morţii lui Iisus-
FRANCESCO LAMBIASI

Figura lui Iisus este fascinantă pentru omul de astăzi, dar crucea îl înspăimântă. Cum vom putea oare să ne povestim, aşadar, nouă înşine şi cum vom putea povesti copiilor nostril despre osândirea la moarte a Nazarineanului şi despre răstignirea sa, până la “marele strigăt” cu care şi-a dat duhul.
O intrebare ce înfricoşează, dar pe care episcopul Acţiunii Catolice, Francesco Lambiasi, o înfruntă cu curaj în această carte, chemând în ajutor trei experienţe care l-au pregătit bine pentru a putea schiţa un răspuns: pasiunea pentru Scriptură, competenţa de teolog şi obişnuinţa de a dialoga cu tinerii călătorind de-a lungul şi de-a latul Italiei. Dar, mai mult decât orice experienţă, îi este de ajutor îndelunga contemplare a chipului lui Iisus.

Subintitulată „Șapte întrebări asupra morții lui Iisus“, micuța carte a episcopului Lambiasi pune în evidență un paradox esențial și existențial: „figura lui Iisus este fascinantă pentru omul de astăzi, dar crucea îl înspăimântă“.

Perspectiva autorului pune în acord „povestirea evangheliilor și spiritul Scripturii“ și „cultura din zilele noastre“. 1. Oare Iisus a murit cu-adevărat pe cruce?, 2. Oare totul a fost scris și programat dinainte?, 3. Cum a înfruntat Iisus moartea?, 4. A înviat într-adevăr?, 5. De ce acea moarte ne mântuie pe toți?, 6. Ce fel de contemporaneitate există OARE între noi și Hristos?, 7. Ce legătură există oare între Crucea lui Iisus și a noastră?

>> Citeşte mai mult

 

Gândul bun al săptămânii: Sean Salai, S.J.

Dumnezeu iubeşte fiecare ființă omenească cu o duioșie infinită, indiferent dacă acel om este credincios sau ateu.

-Sean Salai, S.J

Aşa cum ne învață Papa Francisc, această iubire divină care restabileşte demnitatea noastră și ne aduce bucurie este mai duioasă decât iubirea unui tată pentru copiii săi. Când suntem obosiți şi ne poticnim, Dumnezeu ne ridică. Papa scrie:

Ne ia din nou pe umerii săi, de fiecare dată. Nimeni nu va putea să ne răpească demnitatea pe care ne-o conferă această iubire infinită şi neclintită. El ne îngăduie să ridicăm fruntea și să o luăm de la capăt, cu o duioșie care nu ne dezamăgește niciodată şi care poate întotdeauna să ne redea bucuria.

(Evangelii Gaudium 3)

Când Isus ne cheamă să ne purtăm cu duioșie cu oamenii de la periferii, am putea simți nevoia să ne rugăm neîncetat pentru a accepta acest har, mai ales când avem de-a face cu oameni pe care îi considerăm dificili. Ducându-ne la periferii, vom întâlni atei și oameni care chiar nu ne suportă. În aceste împrejurări, Papa sugerează că ar fi bine să reflectăm în rugăciunea noastră asupra duioșiei lui Cristos față de noi înainte de a încerca să o arătăm altora.

Îl chemăm pe Isus mai aproape de noi când îi cerem să ne sfințească, să ne mântuiască, să ne aprindă de dragoste, să ne spele, să ne întărească, să ne asculte, să ne ascundă, să ne apere şi să ne cheme. În scrierile sale, Papa Francisc folosește adesea cuvântul „duioșie” pentru a descrie această caracteristică afectuoasă a relației noastre cu Dumnezeu și cu aproapele. Cum caracterizează ea interacțiunile lui Dumnezeu cu noi? Cum ar trebui să caracterizeze interacțiunile noastre cu ceilalți?

 —fragment din cartea “Ce ar face Papa Francisc?” de Sean Salai, S.J, apărută în colecţia Apologetica, Galaxia Gutenberg

 

Gândul bun al săptămânii: Catherine Doherty

Dacă lumea voastră pare depersonalizată, atunci oferiți-i propria persoană și personalizați-o.

-Catherine Doherty

Astăzi, oamenii sunt încântați și fascinați de orice nouă descoperire tehnologică ce ne ajută să evadăm din realitate, ce ne face să ajungem mai repede într-un „loc mai bun”. De fapt, nu ne îndreptăm nicăieri, ci ne întoarcem de unde am pornit.

Deşi comunicarea prin satelit promite să ne unească, tot mai mulți oameni s-au înstrăinat. Multe din progresele tehnologice și diversele gadgeturi nu fac decât să ne fragmenteze tot mai mult.

Şi națiunile se pot înstrăina. Atunci, războiul şi violența izbucnesc și conduc spre un haos  cumplit.

Tehnologia aduce un milion de schimbări pe minut, s-ar putea spune. Fără a ne schimba inima, suntem în stare să ne folosim de beneficiile tehnologiei, dar vom abuza de ele în detrimentrul binelui – vom abuza chiar și întru distrugerea celuilalt. În toate acestea, religia, etica și chiar comportamentul normal dispar și sunt ridiculizate.

Încă aud cuvintele președintelui Kennedy: „Nu vă întrebați ce poate să facă țara voastră pentru voi, ci ce anume puteți face voi pentru țară”. Aceste cuvinte memorabile se pot aplica multor lucruri și situații, nu doar în cazul țărilor.

Dacă munca sau locuința mea par depersonalizate, atunci să mă implic și să le personalizez în aşa fel încât fiecărei persoane să îi pese de cealaltă. Să fim foarte atenţi să  nu fie cineva scăpat din vedere. Dacă locul pare a fi prea mare sau prea tehnologizat, depinde de fiecare dintre noi să-l facem primitor acordându-ne atenție unul altuia, prietenie, printr-o sută de modalități de a reduce luxul la o atmosferă de căldură și  simplitate. Depinde de fiecare dintre noi să facem acest lucru. Altfel spus, „nu ceea ce poate să facă țara pentru mine, ci ceea ce pot să fac eu pentru țara mea.”

„Sfințenia omului nu poate să fie distrusă, indiferent cât ar fi de subestimată și atacată, pentru că are ca fundație de nezdruncinat pe Dumnezeu ca și Creator și Tată.” (Papa Ioan Paul al II-lea, „Vocation and Mission of the Lay Faithful”)

 —fragment din cartea “Trăind Evanghelia fără compromis” de Catherine Doherty, apărută în colecţia Anima, Galaxia Gutenberg

Art by artbytispark

Michel Remaud: o premisă în dialogul teologic iudeo-creștin

Creştini în faţa lui Israel slujitor al lui Dumnezeu, lucrare pe care o vom prezenta cititorilor mai la vale, este prima şi, totodată, cea mai importantă din opera lui Michel Remaud. A apărut într-o primă ediţie în 1983, la Paris, şi a fost reeditată în 1996, la Ierusalim. Cartea merită citită în tandem cu mai recenta lucrare Creştini şi evrei între trecut şi viitor (Bruxelles, 2000; ed. rom.: Sapientia, Iaşi, 2008). Dacă acest din urmă volum inventariază reperele fundamentale care definesc relaţia teologică dintre creştini şi evrei de-a lungul timpului, Creştini în faţa lui Israel slujitor al lui Dumnezeu explorează temeiuri post-patristice de reîmprospătare a dialogului teologic dintre iudaism şi creştinism.

M. Remaud a pornit în alcătuirea acestui volum care dă tonul întregii sale opere ulterioare plecînd de la o întrebare simplă: „Ce însemnătate are, pentru credinţa creştină, existenţa poporului evreu?”. Mai mult decît atît, „cum se face că, după douăzeci de veacuri de creştinism, chestiunea poate să pară nouă?” (p. 11). Astfel, volumul se înfiripă plecînd de la realitatea „dăinuirii poporului evreu şi a semnificaţiei pe care Biserica o poate acorda acestei dăinuiri” (p. 17).

Două abordări, două bibliografii

Desigur, interogaţia este nouă prin raportare la îndelungata istorie a creştinismului, dar nu singulară. Aşa cum Şoah-ul (mă raliez aici la preferinţa autorului pentru această noţiune, în detrimentul celei consacrate de Holocaust, opţiune explicată în paginile volumului) a grăbit documentul conciliar Nostra Aetate al Bisericii Catolice (1965), tot astfel tribulaţiile redactării declaraţiei asupra relaţiei dintre Biserică şi evrei şi intuiţia exprimată în cele cîteva paragrafe au stimulat o întreagă producţie editorială. Din acest punct de vedere, Remaud completează lista autorilor cu preocupări similare, bunăoară F. Lovksy (La Déchirure de l’absence. Essai sur les rapports de l’Église du Christ et du peuple d’Israël, 1971), Franz Mussner (Tractate on the Jews: The Significance of Judaism for Christian Faith, 1979). Dat fiind că lectura sinceră a capitolelor 9-11 din scrisoarea paulină către Romani ne obligă să credem că relaţia dintre Biserică şi Sinagogă, dintre creştinism şi iudaism, este insondabilă, avînd în ultimă instanţă caracterul „unui mister de ordin sacru” (Jacques Maritain, Imposibilul antisemitism, 1937; ed. rom.: Editura Ratio et Revelatio, 2018), asta nu împiedică însă efortul hermeneutic, singurul în măsură să formuleze şi să argumenteze diferite ipoteze de lucru. Deci cartea lui M. Remaud palpează un teren cu repere neclare, dar care te îndeamnă mereu să nu te opreşti din drum, să te îmbarci într-o călătorie în care te întovărăşeşti inevitabil cu efortul intelectual, cu permanenta supunere la testul falsifiabilităţii (K. Popper) şi cu rugăciunea către Dumnezeu pentru luminarea minţii. Pesemne că meritul tainei, odată ce ai recunoscut-o ca atare, este acela că te evacuează din convingeri.

Acesta este specificul religios de a pune problema relaţiei dintre creştini şi evrei, iar cărţile evocate mai sus reprezintă abordări esenţialmente teologice. Ceea ce împărtăşesc este denunţarea aşa-numitei „teologii a substituirii” care, străină de litera şi mai ales de spiritul Noului Testament, a fost odrăslită în perioada patristică şi care, printr-o aplicare politică şi ideologică ulterioară, a produs suferință. Desigur, mai periculoasă decît teologia substituirii pare să fie noţiunea poporului evreu deicid. Felul în care aceste idei teologice formulate de unii autori creştini ai perioadei patristice s-au întrupat mai apoi în viaţa politică şi au inspirat acţiuni concrete a dat naştere unei alte liste bibliografice. În cazul acestui tip de listă, metoda de cercetare nu mai este teologică, ci sociologică (vezi Ana Bărbulescu, Evreul înainte şi după Cristos. O analiză a genezei anti-iudaismului, Curtea Veche, 2016 şi excelenta analiză bibliografică de la pp. 9-41). Deşi cele două liste bibliografice se suprapun în anumite privinţe, ele rămîn, totuşi, distincte atît sub aspectul metodei, cît şi al finalităţii.

Teologia creștină după Holocaust

Arătînd că volumul lui Remaud este recent, dar nu singular, ar fi prea mult să-i fie dovedită originalitatea. Cu toate acestea, cartea are cîteva merite incontestabile. În primul rînd, indică enigma ce învăluie întîlnirea creştinismului cu iudaismul şi argumentează valoarea hermeneutică a unor texte nou-testamentare (Rm. 9-11, Ef. 2-3) pentru teologia creştină asupra iudaismului. În egală măsură, schițează o posibilă teologie creștină asupra Șoah-ului. Necesitatea unei asemenea construcții a fost subliniată de unii autori (Ion Popa, The Romanian Orthodox Church and the Holocaust, Indiana University Press, 2017, pp. 195-199), iar dacă în teologia apuseană există conturate cîteva ipoteze de lucru, în teologia răsăriteană ele lipsesc cu desăvîrșire.       În sfîrșit, volumul conturează cîteva repere teologice pentru felul în care creștinismul ar trebui să se raporteze față de Israel. Aceste contribuții esențiale la dezbaterea stîrnită după Conciliul Vatican II corespund celor trei părți care alcătuiesc cuprinsul cărții („Fidelitatea lui Israel”, „Despre Șoah” și „Situarea față de Israel”).

Crucea intelectuală pe care orice teolog onest trebuie să o poarte după Șoah și după actul conciliar Nostra Aetate se traduce în următoarea întrebare: „Poate Biserica să acorde o semnificație pozitivă dăinuirii poporului evreu ca atare, fără a se renega pe sine?” (p. 20). Dat fiind că dialogul cu iudaismul trebuie să fie purtat și în termeni teologici, nu doar strict umanitari, ipoteza pe care o propune autorul acestui volum este următoarea: „Biserica poate și trebuie să-i recunoască poporului evreu calitatea de Slujitor” (p. 32), de unde și titlul volumului. Pentru a răspunde la această întrebare, părintele M. Remaud evocă cele două imagini biblice ale Slujitorului aflat în suferință: Israel (conform Isaia 53) și Iisus (conform Mt. 8, 17; Lc. 22, 37; In. 12, 38; Rm. 15, 21; I Pt. 2, 24). În opinia sa, cele două imagini, departe de a se exclude reciproc, „se includ, se luminează și se confirmă reciproc” (p. 34). În această chestiune, Remaud calcă pe urmele lui K. Barth, unul dintre teologii creștini care au luat poziție publică față de tragedia evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, rostind în 1944 acea cuvîntare prin care Șoah-ul îl apropie pe Israel de Slujitorul care suferă (Is. 53). Astfel, ideea incluziunii presupune „asemănarea, chiar identitatea” dintre destinul istoric al lui Israel și destinul istoric al lui Iisus (p. 35), cu lămurirea că „în Israel se desfășoară în timp ceea ce s-a împlinit în Hristos într-un mod punctual și transistoric” (p. 37). Faptul că Israel îmbracă chipul Slujitorului, avînd o identitate și o misiune clar conturată, exclude atît marcionismul (revitalizat recent în național-socialismul german și în gruparea antisemită din jurul lui A.C. Cuza și N. Crainic), cît și teologia substituirii potrivit căreia, după Iisus Hristos, evreii nu mai definesc poporul legămîntului, Biserica creștină devenind „Noul Israel”. Excluzîndu-le pe toate acestea, viziunea propusă de Remaud explică supraviețuirea lui Israel în identitatea și alegerea lui, acesta avînd „o semnificație mîntuitoare în planul lui Dumnezeu” (p. 44).

Și mai există o consecință a acestui suprapuneri dintre Israel și Slujitor: obligarea Bisericii de a include în teologia proprie faptul Șoah-ului și de a vorbi despre el nu în termenii unor generalități despre realitatea răului, ci ca despre „un element specific, singular” (p. 58). Pentru Remaud, „Șoah pune în lumină păcatul propriu al creștinilor” în sensul că „Biserica […] poartă o grea răspundere pentru însăși existența condițiilor care au făcut cu putință genocidul. Însă ar fi contrar adevărului istoric să pretindem că soluția finală s-ar situa în strictă continuitate a antisemitismului Părinților Bisericii și al creștinătății pînă acolo încît să constituie consecința logică și obligatorie a acestuia” (p. 67). Făcînd distincția dintre antisemitismul creștin și rasismul nazist (ca autor occidental, Remaud nu discută specificul relației dintre antisemitismul creștin și rasismul din România), autorul identifică și un aspect de originalitate în antisemitismul creștin: „refuzul omului păcătos de a-și recunoaște propria stare. […] refuzul creștinului de a recunoaște că el însuși are nevoie de convertire” (p. 72). Astfel, dacă suprapunerea dintre Israel și imaginea Slujitorului în Șoah exprimă identitatea și misiunea poporului Israel, tot Șoah-ul „dezvăluie împietrirea neamurilor față de Israel” și reprezintă „șocul ce aduce trezirea” (p. 73).

Sf. Pavel – cheia dialogului

Șocul istoric aduce trezirea teologică și pe cea spirituală. Cum se poate gîndi situarea creștină față de Israel? La această temă din conținutul părții a treia, autorul răspunde în trei feluri: prin depășirea „opozițiilor sumare” destul de adînc înșurubate în unele domenii ale teologiei creștine care dovedesc deopotrivă o percepție denaturată asupra iudaismului și mutilată asupra creștinismului; prin regîndirea identității creștine ca fiind în comuniune cu Israel; nu în ultimul rînd, printr-o recunoaștere reciprocă, cu atît mai importantă cu cît este vorba despre „relația Bisericii cu un popor evreu ce nu recunoaște mesianitatea lui Iisus” (p. 143). Aici se regăsește exegeza reînnoită a capitolelor 9-11. În viziunea lui Remaud, lecția acestei teologii pauline despre mesajul creștinismului și refuzul acestuia de către o parte din poporul evreu pornește de la „pluralitatea de vocabular”. Astfel, „pentru a-i desemna pe evreii care nu au aderat la Evanghelie, Pavel folosește patru termeni” (p. 143). Faptul că teologia substituirii s-a inspirat dintr-un singur termen dovedește o privire selectivă, o extragere brutală a unui text din contextul său.

În realitate, jocul terminologic, pluralitatea de vocabular, sugerează taina și îl proiectează pe credincios într-un alt orizont: „dăinuirea dualității Israel/neamuri, despre care Pavel spune că e legată direct de mîntuirea păgînilor, e prezentată ca trebuind să dureze pînă cînd vine răscumpărarea finală” (p. 150, pp. 39-42). Dacă așa stau lucrurile eshatologic, din punct de vedere istoric, ultimele două milenii demonstrează „vitalitatea spirituală a poporului evreu” și faptul că aceia dintre creștini care au provenit din rîndul neamurilor (păgînilor) „au rămas, în mare măsură, păgîni”, ceea ce obligă la a constata că „în rîndul lor convertirea la Hristos nu a însemnat și împăcarea cu Israel” (p. 151). Dăinuirea antisemitismului creștin și ispita aroganței față de Israel, exprimată în opoziția Noul și vechiul Israel, sînt două fapte care, în viziunea lui Remaud, stau drept mărturie.

Această ultimă concluzie desprinsă din analiza capitolelor 9-11 poate fi, într-un fel, pusă în discuție. Desigur, nu mă refer la afirmația lui Remaud potrivit căreia încreștinarea, convertirea deplină la Hristos, obligă la împăcarea cu Israel. Aceasta este o viziune teologică ce completează perspectiva, să-i spunem, socială potrivit căreia aproapele trebuie iubit ca pe sine (Mc. 12, 31) și ura față de cel de lîngă tine exclude iubirea lui Dumnezeu (I In. 4, 20-21) și care demontrează că un creștin autentic nu poate nutri sentimente antisemite. Mai curînd, am în vedere situația convertirilor la creștinism în care botezații și-au afirmat credința, iar atunci cînd circumstanțele istorice au impus și-au apărat evreitatea, așa cum au fost cazurile lui Isaac Feinstein sau Richard Wurmbrand. 

Recenzie de Nicolae Drăgușin, publicată pe www.dilemaveche.ro

Nicolae Drăgușin este doctor în filozofie, lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.