„În acest Post, speranţa mea este că tu vei dobândi o nouă viziune despre Tatăl veșnic care întotdeauna își împlinește cuvântul. Indiferent de obstacolele care apar, El niciodată nu‑Şi pierde din vedere ţelul: de a forma… Mai mult
Invitaţie în Galaxia Gutenberg!
Cine sunt sufletele sfinte?
„Caritatea este imperfectă dacă nu îi cuprinde pe cei morți ca și pe cei vii.”
– Sf. Toma de Aquino
Sufletele din Purgatoriu sunt ale celor care au murit în stare de har, dar nu s-au curățat de păcate pentru a putea intra în Paradis. Sufletele sfinte sunt legate de noi prin credință.
Ca parte din Trupul Mistic al lui Cristos, sufletele din Purgatoriu sunt numite „Biserica suferitoare”, cei care se curăță de păcate în Purgatoriu. Îndatorirea noastră în calitate de copii ai „Bisericii luptătoare”, a celor care suntem încă pelerini pe pământ, nu este doar să dobândim merite pentru noi înșine, ci și să avem grijă de sufletele morților și să oferim o parte din îndestulările noastre fraților și surorilor noastre din „Biserica suferitoare”.
Când se împlinește timpul purificării lor, ei se alătură îngerilor și sfinților ca parte a „Bisericii triumfătoare” – credincioșii care au ajuns deja în patria cerească. Îngerii și sfinții ajută sufletele din Purgatoriu nu prin merite și îndestulări, ci prin rugăciuni și mijlocire înaintea lui Dumnezeu.
Credincioși fiind, noi vedem Biserica drept familia lui Dumnezeu. Cine face parte din familia noastră? Cei care iau parte la bucuriile și durerile noastre: mame, tați, copii, bunici, nepoți, frați, surori, mătuși, unchi, veri. Și cei care se preocupă în mod special de noi: nași, prieteni, profesori, vecini, persoane consacrate și binefăcători. Toți aceia care fac parte din țesutul vieții noastre, murind, vor fi parte din noi prin rugăciunile și mijlocirile noastre.
Într-un interviu remarcabil din 1985 despre starea actuală a Bisericii, Cardinalul Ratzinger, pe atunci Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței, reflecta: „A ne ruga pentru cei dragi ai noștri care au murit este un impuls mult prea puternic pentru a fi înăbușit; este una dintre cele mai frumoase manifestări de solidaritate, iubire și ajutor care trece dincolo de granița morții. Fericirea sau nefericirea acelei persoane dragi care acum a trecut în lumea cealaltă depinde în oarecare măsură dacă îmi amintesc de ea sau o uit; ea nu încetează niciodată să aibă nevoie de iubirea mea.” (The Ratzinger Report [Raportul Ratzinger], pp. 146-147).
Învățătura Bisericii este clară: Purgatoriul există ca un dar al iubirii divine, o capodoperă a milostivirii absolute. Dumnezeu ne iubește mai mult decât oricine altcineva și mai mult decât ar putea oricine să ne iubească. El arde de iubire pentru noi, iar iubirea sa este asemănată cu un foc: „Domnul Dumnezeul tău este foc mistuitor” (Dt 4:24). Purgatoriul există datorită iubirii lui Dumnezeu și a sfințeniei sale copleșitoare, pe care noi nu o putem înțelege. Tocmai această iubire ne curăță și ne purifică pentru a fi în stare să stăm înaintea sa. Din cauza păcatului și a egoismului nostru, avem nevoie să fim purificați și vindecați. Este un Purgatoriu al iubirii, nu al pedepsei.
Dumnezeu este de o puritate indescriptibilă. Însăși vederea lui Dumnezeu este cauza purității și a fericirii eterne. Frumusețea sublimă a lui Dumnezeu răscolește aceste suflete și ele nu pot să stea înaintea lui dacă au cea mai mică pată. Aceste suflete se grăbesc de bunăvoie să intre în această purificare, pentru a putea să îl vadă pe Dumnezeu. Purgatoriul este locul unei mărețe refaceri; un loc unde suntem purificați de greșelile și imperfecțiunile noastre, ca să putem oglindi imaginea strălucitoare a lui Dumnezeu.
DE ce există Purgatoriul?
Cu câțiva ani în urmă, Cardinalul Joseph Ratzinger (ulterior Papa Benedict al XVI-lea) a formulat chestiunea în mod elocvent, după cum urmează:
„Aș merge până într-acolo încât să afirm că dacă nu ar exista Purgatoriu ar trebui să-l inventăm, căci cine ar îndrăzni să spună despre sine că poate sta în fața lui Dumnezeu? Și totuși nu am vrea să fim, pentru a folosi o imagine din Scriptură, „un vas spart”, care trebuie aruncat; voim să putem fi îndreptați. Simplu spus, Purgatoriul înseamnă că Dumnezeu poate să ne facă întregi din bucăți. Că ne poate purifica astfel încât să fim cu El și să stăm înaintea Lui în plinătatea vieții…
De la cineva, [Purgatoriul] șterge ceea ce este de nesuportat, iar de la altcineva – neputința de a îndura anumite lucruri, pentru ca în fiecare dintre ei să se dezvăluie o inimă pură și astfel ne dăm seama că toți suntem cuprinși, împreună, într-o uriașă simfonie a ființei.”
(God and the World [Dumnezeu și lumea], p. 130)
1. Zi de zi pentru sufletele din Purgatoriu. 365 de reflecții
Zi de zi pentru sufletele sfinte cuprinde un buchet de rugăciuni, învățături despre purgatoriu, întâmplări din viața reală, înțelepciunea proprie a autoarei, meditații, citate din sfinți și multe altele. Poți folosi această carte așa cum dorești − ca o formă de devoțiune zilnică, ca o novenă pe tot parcursul anului, pentru a urmări anotimpurile liturgice − sau, pur și simplu, ia-o, citește-o și trăiește-o așa cum te călăuzește Duhul Sfânt.
Dumnezeu ne-a dat datoria, puterea și privilegiul de a ne ruga pentru eliberarea sufletelor sfinte, iar Susan Tassone ne oferă acum mijlocele perfecte pentru îndeplinirea aceastei misiuni.
2. Rugându-ne cu sfinţii pentru sfintele suflete din Purgatoriu
Sfinții au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a ispăşi greşelile celor răposați. Au oferit jertfă de îndestulare pentru păcatele proprii, şi-au împlinit datoria față de Biserica Suferitoare, şi-au iubit duşmanii, au iertat ofensele, au fost răbdători în încercări, au dat de pomană, au postit, au dobândit indulgențe. Sfinții au oferit meritele lor pentru sufletele din Purgatoriu, implorând pe Sfânta Fecioară şi pe Isus, care au o comoară infinită, să aplice meritele lor prețioase acestor sfinte suflete suferitoare.
Sfinţii ne-au arătat o cale spre Dumnezeu, o cale prin care să ajutăm la eliberarea sufletelor suferitoare din Purgatoriu.
3. Rugăciuni, promisiuni, şi devoţiuni pentru sufletele din Purgatoriu
Sufletele sfinte ne ascultă. Dar oare noi le ascultăm?
Această carte este despre câțiva sfinți extraordinari care au avut o legătură specială cu Purgatoriul, și de la ei vom afla despre bucuriile şi suferinţele sufletelor de acolo. Reflecțiile și meditațiile de la începutul acestei cărți, structurate sub formă de novenă, sunt o ocazie specială de a imita caritatea lui Dumnezeu.
Trei tipuri de libertate – Arhiepiscopul Fulton Sheen (fragment din “Strigătele lui Isus pe Cruce”)
Ce faceți cu libertatea voastră? Puteți face trei lucruri:
1. Să o folosiți pentru dorințele voastre egoiste. 2. Să o fărâmițați în minuscule zone de loialități banale sau de capricii trecătoare. 3. Să o supuneți lui Dumnezeu.
Dacă păstrați libertatea doar pentru voi, fiind arbitrară și lipsită de standarde, veți descoperi că se degradează rapid, devenind o autoafirmare sfidătoare. După ce toate sunt permise doar pentru că așa vreți, veți deveni sclavii opțiunilor voastre. Dacă voința voastră decide că puteți bea oricât doriți, în curând veți descoperi că nu mai aveți libertatea de a nu bea, dar și că băutura a devenit stăpâna voastră, nu voi sunteți stăpânii ei. Libertatea fără limite este tiranie fără limite. La asta s-a referit Domnul când a spus: “Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului” (Ioan 8:34).
A doua cale este să deveniți diletanți, folosindu-vă libertatea ca un fluture, zburând când pe o floare, când pe alta, dar trăind fără niciuna și murind fără vreuna. Nimic nu doriți din toată inima, fiindcă inima este fărâmițată în o mie de bucățele. Astfel, sunteți divizați voi împotriva voastră: în voi se poartă un război civil, fiindcă sunteți sfâșiați între porniri și dorințe contrare.
Când sunteți nemulțumiți, vă schimbați preferințele și dorințele, dar nu vă schimbați niciodată voi înșivă. Sunteți asemenea acelui om care s-a plâns bucătăresei că oul de la micul dejun nu este proaspăt și i-a cerut să îi aducă altul. Ea a venit imediat cu un ou, dar mâncându-l, el a descoperit că era același ou, așezat invers. Mereu este acelaşi sine: dorințele se schimbă, nu sufletul. În acest caz, nici măcar interesul vostru față de ceilalți nu este real.
În momentele de sinceritate, veți recunoaște că ați interacționat cu ei bazându-vă pe propriul interes; le-ați permis să vorbească atunci când erau de acord cu voi, dar i-ați redus la tăcere când nu erau de acord; chiar momentele voastre de iubire nu erau decât un schimb reciproc de egocentrisme seci; tu vorbeşti despre tine cinci minute, el vorbeşte despre sine cinci munute, dar dacă se lungește devine plictisitor.
Nu e de mirare că astfel de oameni spun adesea: „Trebuie să mă adun”. Ei mărturisesc astfel că sunt ca niște oglinzi sparte, fiecare ciob reflectând o imagine diferită. În esență, aceasta este depravarea sau incapacitatea de a alege una dintre numeroasele atracții; sufletul este dispersat, scindat sau „legiune”, aşa cum se numește satana pe sine (Marcu 5:9).
În fine, vă puteți folosi libertatea aşa cum a făcut Hristos pe Cruce, încredințându-Şi duhul în mâinile Tatălui și așa cum ne-a îndemnat Maria la nunta din Cana, să facem în toate voia Sa. Aceasta este libertatea perfectă: dislocarea sinelui ca ax al impulsurilor noastre și centrarea opțiunilor, deciziilor și acțiunilor noastre pe Iubirea divină. „Facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ”.
Suntem toți precum acei melci care nu pot trăi decât dacă se agață de o stâncă. Libertatea noastră ne obligă să ne agățăm de ceva. Avem libertatea de-a o ceda; suntem liberi să ne alegem servituțile. A ne supune Iubirii desăvârșite înseamnă a ne supune fericirii și, prin urmare, înseamnă să fim perfect liberi.
Astfel, “a-L sluji înseamnă a domni”. Dar ne temem. Ca Sfântul Augustin în tinerețe, spunem: „Vreau să te iubesc, Doamne, dar puțin mai târziu, nu acum”. Ne temem de Acela care vine la noi însângerat și încununat cu spini: “Trebuie ca putreziciunea morții să facă roditoare ogoarele Tale?” Aurul trebuie purificat în foc? Trebuie ca mâinile care cheamă printr-un gest să poarte urmele roşii ale cuielor? Trebuie să renunț la lumânarea mea dacă am soarele? Trebuie să nu mai bat dacă uşa iubirii e deschisă? Oare nu ne comportăm față de Dumnezeu și față de Maria ca un copil care urăște îmbrățișarea afectuoasă a părinților fiindcă nu avem chef să iubim?
Francis Thompson a scris aceste versuri după ce a auzit acele cuvinte din gura unui copil:
“De ce mă îmbrățișezi aşa Şi mă iei pe genunchi? Într-adevăr, nu faci decât să mă superi Te rog, dă-mi pace: Vreau să fiu iubit câteodată Când am eu chef!” Aşa spunea un copilaş, Un copilaş îndărătnic, Răzvrătindu-se împotriva brațelor ce-i ofereau iubire Şi plângând arțăgos. Mă întorc către preabunul Dumnezeu “Îți cer iertare, Iubire preaînaltă, Eu cred că brațele acelea sunt ale Tale Iar acel copil sunt eu”
După cum a spus Pascal: ”Există doar două feluri de oameni care îi putem numi rezonabili: cei care Îl slujesc pe Dumnezeu din toată inima, pentru că Îl cunosc, și cei care Îl caută cu toată inima, pentru că nu Îl cunosc.”
Există, prin urmare, o oarecare speranță pentru cei nemulțumiți cu alegerile făcute în viață și care sunt în căutare. Dacă faceți doar asta, creați un gol. E mult mai bine să spuneți “Sunt păcătos” decât să spuneți “Nu am nevoie de religie”. Golul poate fi umplut, dar în cei îmbătați de sine nu există loc pentru Dumnezeu. Iar când vom reuși să ne abandonăm lui Dumnezeu, vom striga împreună cu Sfântul Augustin: „Târziu Te-am iubit, Frumusețe atât de veche, târziu Te-am iubit!”, aşa cum descoperim în versurile marelui poet:
„O, câștig ce stai ascuns nedobândit în orişice câștig! O, iubire pe care o ratăm în orice iubire! O, înălțime ce te afli deasupra tuturor înălțimilor! O, frumusețe ce laşi durere în urma oricărei frumuseți! Cel pe care de nu îl avem orice am avea e în zadar!"
Fulton Sheen despre dezamăgire
În ultimul Său cuvânt, Domnul spune că nicăieri nu ne putem simți împliniți decât în Dumnezeu. Este absolut imposibil să fim fericiți aici, pe pământ. Nimic nu demonstrează mai clar acest lucru decất dezamăgirea. Aproape că putem spune că esența vieții este dezamăgirea. Abia așteptăm o funcție, o căsătorie, o proprietate, putere, popularitate, bogăție, iar când le obținem, trebuie să recunoaştem, dacă suntem oneşti, că nu se ridică la așteptările noastre.
Copii fiind, abia așteptam Crăciunul. Şi când venea, ne săturam de dulciuri și de jucării, și de păpuşi, și apoi ne strecuram în pat și ne spuneam în inimioarele noastre: „Într-un fel sau altul, nu e chiar ce ne aşteptam”. Iar această experiență s-a repetat de mii de ori în viață.
Dar de ce există dezamăgirea? Pentru că așteptăm un viitor ideal, pe care îl înzestrăm cu ceva din infinititatea spiritului. Îmi pot imagina o casă cu o mie de camere tapetate cu diamante şi cu smaralde, dar nu voi vedea vreodată așa ceva. Îmi pot imagina un munte de aur, dar nu voi vedea unul niciodată.
La fel se întâmplă cu idealurile noastre pământeşti. Le dăm culoarea culoarea calităţilor sufletului nostru. Dar când devin realitate, sunt concrete, delimitate. Apare o disproporție uriașă între idealul imaginat de noi și realitatea care ne stă în față.
Acea disproporție între infinit și finit este sursa dezamăgirii noastre. Nu se poate evita asta. În inimă avem veşnicia, iar în mâinile noastre este timpul. Sufletul dorește raiul, dar tot ce avem este pământul. Ochii noștri caută în sus, spre munți, dar privirile se ațintesc doar asupra câmpiilor. Este mai uşor să ne înăbuşim idealurile decât să le împlinim. Cel care își atinge idealul pământesc îl zdrobește.
În această lume, a atinge un ideal înseamnă a-l distruge. „Nimeni nu este erou pentru valetul său”. Pe marginea fântânii, nu mai simțim setea. Satisfacerea idealurilor pământeşti se întoarce împotriva noastră, ca riposta crudă a cuiva căruia i-am făcut un compliment lipsit de onestitate.
Dar nu avem motive să fim pesimişti sau cinici. Dezamăgirea nu dovedește că nu există idealul, ci doar că el nu se află aici. După cum nu am avea ochi dacă nu ar exista frumuseți de văzut, nici urechi dacă nu ar exista armonii de auzit, la fel, nu am avea setea de infinit dacă nu ar exista Dumnezeu pe care să Îl iubim.
50 de îngeri pentru întregul an – Îngerul recunoștinței
Recunoștința este astăzi un lucru rar. Oamenii au pretenții nemăsurate. Au impresia că sunt mereu în dezavantaj. De aceea au în continuu nevoie de mai mult, au devenit de nesăturat și de aceea nu se mai pot bucura de nimic. Filosoful Pascal Bruckner descrie omul zilelor noastre ca un bebe imens cu capricii exagerate. Nu îi este nicicând suficient ceea ce primește, iar ceilalți sunt întotdeauna vinovați când lucrurile nu merg în direcția dorită căci nu-i oferă ceea ce îi este indispensabil.
Îngerul recunoștinței dă un gust nou vieții. Ne învață să privim totul cu alți ochi, cu ochii recunoștinței. Putem contempla recunoscători noua dimineață, că ne putem ridica sănătoși și vedea soarele răsărind. Suntem recunoscători pentru aerul pe care îl respirăm, pentru roadele naturii. Suntem mai conștienți. Recunoștința ne insuflețește. Nu ne cramponăm de lucrurile care ne supără. Nu începem dimineața prost dispuși de vremea rea. Nu ne supărăm dacă dă laptele în foc. Există oameni care își fac singuri viața grea, pentru că văd numai ceea ce este negativ și cu cât dau atenție mai mare aspectelor negative, cu atât acestea își găsesc confirmarea în realitate. Atrag mici nenorociri tocmai prin felul lor pesimist de a vedea lucrurile.
Danken, a mulțumi, vine de la Denken, a gândi. Îngerul ne învață să gândim în cunoștință de cauză și cu onestitate. Dacă începem să ne gândim, devenim recunoscători pentru tot ceea ce ni s-a dat în viaţă . Nu numai pentru modelul pe care ni l-au dat părinții, dar și pentru palmele şi mustrările pe care le-am primit de la ei. Căci datorită lor suntem cei de acum. Fără mustrări am fi fost plictisiţi şi insensibili. Nu am fi văzut greutăţile celor de lângă noi. Îngerul ne deschide ochii pentru a vedea că l-am avut mereu alături, că ne-a ferit de necazuri și preschimbat suferința în bogăție.
Îngerul recunoștinței ne arată totul în altă lumină pentru a ne bucura de frumusețea creației lui Dumnezeu, de câmpii și de păduri, de munţi şi de văi, de mări, de fluvii și de lacuri; de graţia gazelei și gingășia căprioarelor. Să nu mai trecem nepăsători, ci să o privim cu luare aminte şi recunoștință. Vom vedea cât de aproape suntem de Dumnezeu în creația Lui, în care li vedem dragostea și nemărginita grijă pentru noi.
Cine își privește viața cu recunoștință nu va fi în dezacord cu ceea ce i se întâmplă. Nu se va mai revolta împotriva destinului. Va primi îngerul trimis în fiecare zi spre ocrotire, cu prezența sa iubitoare și mângâietoare. Petreceți săptămâna viitoare alături de îngerul recunoștinței și veți vedea totul într-o altă lumină, viața va avea o altă savoare.
Îi putem cere îngerului să ne învețe cum să ne rugam pentru cei pe care îi avem alături. De multe ori ne gândim numai la cei dragi, vrând sa-i schimbăm, rugându-ne pentru vindecare şi alinare. Uneori rugăciunile noastre pentru ceilalţi se întorc împotriva lor, căci noi îi dorim într-un anume fel, pe gustul nostru. Dacă ne rugăm pentru celălalt înseamnă că îl acceptăm necondiționat. Nu trebuie să se schimbe cu orice preț. Valoarea lui este în sine. Ceilalți simt că ne rugăm pentru ei, ne simt aproape. Atitudinea noastră este pozitivă, se simt acceptați fără a fi judecați.
Un preot american povestea despre o pereche care s-a rugat ani în șir pentru ca tatăl soției să renunțe la alcool. Alte grupuri de rugăciune au făcut același lucru. Dar în zadar. Abia când au găsit curajul de a fi recunoscători pentru părintele lor, așa cum era, i-au dat posibilitatea de a se schimba. Nemaisimțind presiunea inconștientă pe care o exercitau ceilalți asupra lui, a reușit să se schimbe. S-a simțit acceptat fără condiții și nu a mai avut nevoie de alcool.
Îngerul recunoștinței poate face minuni, oamenii vor simți că sunt iubiți fără condiții și astfel se vor tămădui.
Cei 50 de îngeri din carte:
1. Îngerul iubirii – 2. Îngerul împăcări – 3. Îngerul exuberanței – 4. Îngerul aducerii aminte – 5. Îngerul începuturilor de drum – 6. Îngerul comunității. – 7. Îngerul detașării – 8. Îngerul pasiunii – 9. Îngerul adevărului – 10. Îngerul recunoștinței -11. Îngerul renunțării – 12. Îngerul îndrăznelii – 13. Îngerul speranței – 14. Îngerul solitudinii – 15. Îngerul iubirii fraterne – 16. Îngerul acceptării – 17. Îngerul afectivității – 18. Îngerul curajului – 19.Îngerul răbdării – 20. Îngerul destinderii. – 21.Îngerul sincerități – 22. Îngerul lucidității – 23. Îngerul iertării – 24.Îngerul libertății – 25. Îngerul despărțirii – 26. Îngerul doliului – 27. Îngerul transformării – 28.Îngerul entuziasmului – 29. Îngerul vindecării – 30. Îngerul devotamentului – 31. Îngerul tandreței – 32. Îngerul seninătății – 33.Îngerul dăruirii de sine – 34. Îngerul armoniei – 35. Îngerul limpezimii – 36. Îngerul răgazului – 37. Îngerul retragerii din lume – 38. Îngerul luării-aminte – 39. Îngerul blândeții – 40. Îngerul umilinței – 41. Îngerul împlinirii – 42.Îngerul perseverenței – 43. Îngerul încrederii – 44. Îngerul îndurări – 45. Îngerul mângâierii – 46. Îngerul prudenței – 47.Îngerul respectului – 48. Îngerul înțelegerii – 49. Îngerul tăcerii – 50. Îngerul păzitor
Adrienne von Speyr despre rugăciune
DESPRE TĂCEREA TATĂLUI ŞI DESPRE RUGĂCIUNE
De câte ori un om ajunge să-l cunoască pe Tatăl ceresc, începe acel dialog între ei care poartă numele de rugăciune. Vorbirea omului este întrebare pusă lui Dumnezeu; vorbirea lui Dumnezeu este răspuns. Primele cuvinte pătrund în ceva care a precedat dintotdeauna cuvântul, în ceva care pare a fi o tăcere etemă, dar care era totuşi schimbul reciproc de iubire dintre Tată şi Fiu în Duh, unde Fiul este desigur Cuvântul etern al Tatălui, iar Duhul înseamnă schimbul de iubire, însă cuvântul iubirii nu este auzit de omul care nici măcar nu este încă acolo. Atunci când, cu cuvântul întrebător al rugăciunii noastre, pătrundem în această zonă de eternitate, ne putem imagina că Dumnezeu Tatăl a tăcut de-a lungul unei întregi eternități cu Fiul (care este Cuvântul) și cu Duhul, căci Dumnezeu nu avea nevoie de niciun cuvânt ca să se iubească și ca să-și realizeze voința tripersonală. Primul Cuvânt rostit ar însemna deci că, prin admiterea omului în el, dialogul etern primește o nouă înfățişare, căci de acum încolo el poate fi înregistrat și transmis, ca acest Cuvânt rostit, revelat. Astfel, de actul Creației se leagă actul Cuvântului rostit, creator.
Atunci când un om care se roagă se hotărăște să lase totul ca să se retragă în singurătatea rugăciunii pure, în viaţa contemplativă, el este conștient că nu o poate face decât din forța nemijlocită a tăcerii lui Dumnezeu. El a auzit Cuvântul lui Dumnezeu, care la chemat; a dat la rândul său, desigur, un răspuns afirmativ audibil, spunând DA; dar odată ce alegerea vieții este purificată în faţa lui Dumnezeu și odată ce începe viața în contemplație, el stă în faţa tăcerii lui Dumnezeu, îi stă la dispoziție. Aspirația și contemplația sa vizează de acum înainte această tăcere.
În fiecare rugăciune, chiar dacă nu-i decât un scurt și fervent Doamne-ajută, suntem mânați de credință. lar asta înseamnă că omul trebuie să lase în seama lui Dumnezeu răspunsul la rugăciunea sa și, chiar dacă Dumnezeu îi răspunde întocmai aşa cum sperase și poate că-i trimite chiar ajutorul sau soluţia dorită, omul nu poate avea o privire de ansamblu asupra distanţei invizibile de la rugăciune până la ascultarea ei și nu o poate explica nimănui. De aceea, pentru credincios nu este uimitor nici faptul că Dumnezeu poate să-i răspundă într-un mod cu totul diferit de cel sperat. Se poate întâmpla ca dificultatea pe care ar fi dorit s-o vadă rezolvată, să trebuiască să persiste în continuare. Şi astfel credinciosul care, cu credință, și-a lansat pur și simplu apelul în fața tăcerii lui Dumnezeu, trebuie să ia acum, cu aceeași credință, tăcerea lui Dumnezeu drept răspuns. Credința, care știe că stă în fața tăcerii lui Dumnezeu, e mulțumită de acest răspuns. Ea știe că Dumnezeu nu se poate să n-o fi auzit și că el a absorbit cuvântul celui care s-a rugat în tăcerea lui. lar dacă cel ce se roagă o știe cu adevărat, atunci a ajuns mai departe decât era la începutul rugăciunii sale: pentru că nu mai crede acum că Dumnezeu ar trebui să-l ajute în problema lui limitată; el este convins că totul e drept aşa cum este.
DESPRE CUVÂNTUL TATĂLUI ŞI DESPRE RUGĂCIUNE
Când un creștin se roagă, el îl aude pe Dumnezeu și dincolo de cuvântul său exprimat; căci există împreunarea acelui efect nerostit pe care îl are asupra lui și asupra Bisericii, care-l provoacă să-l urmeze și care-l însoțește; acel ceva care-i întărește iubirea, care-i înflăcărează speranța. Sunt faptele Dumnezeului tăcut, fapte care stau ca urmări concrete, palpabile, ale Cuvântului propovăduit de Domnul: „Bateți și vi se va deschide!” Omului nu i se spune întruna: Crede, iubește, speră mai mult! Ci, pentru că se roagă, Dumnezeu îl face să creadă, să iubească, să spere mai mult. El înmulțește virtutea, căreia-i este necesar, primind cuvântul celui ce se roagă în tăcerea sa dumnezeiască și dăruindu-l mai departe astfel ca faptă, faptă despre care individul nu poate da niciun fel de socoteală, dar despre care Biserica ia cunoştință, întrucât efectul unuia trece asupra tuturor, credința sporită a unuia rodește în ceilalți, în Cuvântul și prin Cuvântul Tatălui se clădește comunitatea sfinților. Şi de fiecare dată, în faptă se revelează Fiul.
Adrienne von Speyr a fost o mistică a secolului XX. A trăit între 1902 și 1967, fiind de profesie medic. Întâlnirea cu părintele Hans Urs von Balthasar în 1940 o va orienta spre catolicism, ea provenind din mediul protestant elvețian. Viziunile sale mistice sunt publicate în peste 50 de volume.
Hans Urs von Balthasar nota despre „contribuția” autoarei la domeniul misticii: „Întrucât experiențele și descoperirile acordate ei sunt în întregime de natură carismatică, aceste zone nu pot fi în niciun caz găsite logic sau deduse. Ele i-au fost pur și simplu date așa cum sunt. De altfel, atunci când se construia vreun edificiu cu privire la lucrurile lui Dumnezeu, nimic nu-i repugna mai mult Adrianei decât căutarea unui punct final.” (Adrienne von Speyr și misiunea sa teologică).
Lecturi care să te însoţească în Postul Paştelui
„În acest Post, speranţa mea este că tu vei dobândi o nouă viziune despre Tatăl veșnic care întotdeauna își împlinește cuvântul. Indiferent de obstacolele care apar, El niciodată nu‑Şi pierde din vedere ţelul: de a forma şi de a modela o familie umană care să se împărtăşească din iubirea infinită a Treimii.” – SCOTT HAHN Strigătele…
Care sunt cele mai importante calități ale unui eseu catolic? (Dr. Peter Kreeft despre „Paradoxurile vibrante ale catolicismului” – Robert Barron)
Episcopul Barron este celebru pentru excepționalul serial CATOLICISMUL, fiind un maestru al mijloacelor de comunicare vizuală şi verbală. Aici îi descoperim o altă latură: pur și simplu, este cel mai plăcut la citit şi cel mai încântător eseist catolic în viață. Fiind filozof, îmi place să-mi demonstrez afirmațiile cu argumente logice, mai ales când ele…
[AUDIO] O selecție frumoasa de istorioare pentru suflet, de Bruno Ferrero
O selecție frumoasa de istorioare pentru suflet, de Bruno Ferrero pentru concursul „Să aducem primăvara în inimi”.
Voce: Elisabeta Strâmbu
Casa „Sf. Iosif” Odorheiul Secuiesc
Editare: Livius Hodiș
Un dar din suflet, la ceas aniversar
PACHET ANIVERSAR – Colecţia Quaestio (Pachetul conţine 8 titluri)
1. „Cuvântul lui Dumnezeu. Scriptură – Tradiţie – Magisteriu” – Joseph Ratzinger/Papa Benedict al XVI-lea (156 pagini)
Cele trei texte care compun acest volum tratează, dintr-o perspectivă ecumenică, despre Cuvântul lui Dumnezeu care e viu în Biserică. Două întrebări la care autorul răspunde pe parcursul analizelor sale: cum poate fi cunoscut și predicat adevărul credinței creștine? Poate fi acesta demonstrat și transmis? Regăsim aici teme esențiale ale pontificatului lui Benedict al XVI-lea, și anume refacerea unității depline și vizibile a tuturor ucenicilor lui Cristos. Cartea dezvăluie soluțiile teologului și cardinalului Ratzinger, pe care acesta le-a reluat și în calitate de pontif roman.
2. “Strălucirea lui Dumnezeu în zilele noastre. Meditaţii la anul liturgic” – Joseph Ratzinger/Papa Benedict al XVI-lea (200 pagini)
Joseph Ratzinger / Papa Benedict al XVI-lea ne oferă niște meditații profunde cu privire la ceea ce ar trebui să fie viața noastră întru Cristos trăită în acord cu marile sărbători ale anului liturgic. Astfel, acestă carte cuprinde gânduri despre probleme de maximă actualitate, precum cele ale păcii, sărăciei, nefericirii, alienării, dar și despre ce înseamnă respectul față de mediu, cum ar trebui să arate un bun conducător sau cum să dăm sens timpului nostru – toate acestea văzute din perspectiva semnificației sărbătorilor creștine. Prin aceasta el ne oferă un adevărat ghid de orientare spirituală în lumea de astăzi.
„Sărbătorile creștine sunt atât de indispensabile vieții noastre deoarece ele nu reprezintă numai un prilej de timp liber. Prin ele putem să întâlnim, atunci când deschidem ochii, ceea ce este total în afara experienței comune, pe Cel absolut Altul, respectiv rădăcinile istoriei noastre, experiențele fondatoare ale umanității, iar de-a lungul lor putem experimenta iubirea eternă, care este adevărata sărbătoare a omului.” Joseph Ratzinger / Benedict al XVI-lea.
3. “Despre creaţie şi cădere. La Început Dumnezeu a creat. Consecinţele credinţei în creaţie. OMILII” – Joseph Ratzinger/Papa Benedict al XVI-lea (120 pagini)
„Amenințarea tuturor lucrurile vii prin activitatea omului, despre care astăzi se vorbește pretutindeni, a dat o nouă urgență tematizării temei creației. În mod paradoxal, se poate însă constata că, în același timp, mesajul despre creație este aproape cu desăvârșire absent din cateheză, din predicare și chiar din teologie.” Astfel, în cadrul a patru omilii pe marginea relatărilor biblice despre creație și a unei prelegeri despre consecințele credinței în creație, Joseph Ratzinger (Papa Benedict al XVI-lea), își propune în această carte să aducă din nou, în conștiința contemporanilor, această temă fundamentală și „să ofere o încurajare pentru dezvoltarea acestui subiect în cadrul proclamării mesajului creștin și a teologiei.”
Confruntând în permanență ideea creștină despre creație cu marile idei științifice și filosofice care au adus în discuție această temă, Joseph Ratzinger reușește, în același timp, să aducă la lumină atât pericolele implicate în viziunile despre lume care resping ideea creației, cât și semnificația și consecințelele mesajului creștin despre creație și despre locul omului în lume.
Creația își atinge sensul, și omul devine desăvârșit, adică răscumpărat, doar atunci când creația și răscumpărarea sunt gândite împreună, iar credința este trăită în totalitatea ei.
4.“Credinţă creştină şi înţelegere umană. Studii despre Euharistie, Treime şi persoana umană” – Robert Sokolowski (336 pagini)
Studii despre Euharistie, Treime și persoana umană
Distincția operată de creștinism între Dumnezeu și lume constituie tema primului grupaj de eseuri din volumul de față, care discută locul filosofiei în credința creștină și câteva tipuri de raționament adecvate credinței creștine. A doua secțiune a cărții discută Euharistia (expresia primară a vieții creștine), slujirea episcopală (al cărei rol suprem este celebrarea euharistică) și misterul Sfintei Treimi. A treia secțiune a volumului explorează impactul credinței creștine asupra înțelegerii pe care o avem despre persoana umană. Eseurile din această secțiune tratează concepte ca sufletul și persoana, viața politică și legea naturală. O temă recurentă în această secțiune este afirmația că fiecare lucru are natură și finalitate proprii, cu alte cuvinte au inteligibilitate proprie, care trebuie respectată de acțiunea, știința și filosofia omului și nu trebuie subminate de credința religioasă. Credința nu diluează naturile lucrurilor, nici nu transformă finalitățile lucrurilor în scopuri. A patra și ultima secțiune analizează în ce fel poate credința creștină să modeleze rațiunea practică și teoretică. Eseurile examinează medicina, profesiile și psihanaliza și explorează câteva din implicațiile instituționale ale credinței și rațiunii în viața academică și în programele de seminar. Eseurile au fost scrise pentru diverse ocazii și de aceea există elemente care se reiau, însă eu cred că, datorită diferențelor de context, reluările nu sunt redundante, ci clarificatoare.
5. “Arta – memorie a comuniunii”- Marko Ivan Rupnik (200 pagini)
Poetul rus Ivanov şi-a atins apogeul misiunii în aprofundarea raportului dintre artă, cultură şi credinţă. În viziunea sa, există o analogie vitală între artă şi credinţă, fapt care apropie între ele actul creaţiei artistice şi experienţa religioasă. În procesul de creaţie artistică autentică se poate da de urma parcursului adevăratei experienţe spirituale. Autorul cărţii, teolog şi pictor la rându-i, aşteaptă de la scrierile lui Ivanov să vadă dacă actul creaţiei artistice, atât de apropiat de modul de gândire al Sfinţilor Părinţi, nu poate oferi inspiraţia pentru o metodă teologică în stare să determine întoarcerea teologiei la sursele ei vitale.
6. “Biblia răspunde” – Ioan Ploscaru (144 pagini)
„Sfânta Scriptură are unele citate care foarte greu se pot interpreta, chiar de către persoane cu studii teologice de ani îndelungaţi. Cum ar putea să le interpreteze cineva fără studii în acest domeniu? Important, pentru mântuirea noastră, nu este să cunoaştem în întregime înţelesul Sfintei Scripturi, ci două lucruri trebuiesc: Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele (Mt. 22,37; Mc 12,30-31; Lc 10,27).”
7. “Creştinii în faţa lui Israel” – Michael Remaud (162 pagini)
Cartea de față, deși scrisă în 1983, nu s-a „învechit” nicidecum. Mentalitățile se schimbă cel mai greu și prejudecățile, îndelung vehiculate, hrănite și de prea omeneasca lene intelectuală, continuă să modeleze comportamentele și atitudinile. Michel Remaud înfățișează aici o reflecție teologică bine fundamentată, argumentată și nuanțată, menită să trezească reflecția creștinului serios, dornic de a fi pe placul Domnului său. Deși de la data apariției acestei lucrări s-a cercetat și s-a scris mult, sub impulsul Declarației Nostra Aetate a Conciliului Vatican II (1965), și s-au făcut pași importanți pe plan mondial în dialogul dintre creștini și evrei, la noi această temă de reflecție e departe de prim-planul vieții religioase și intelectuale. De aceea, lucrarea pe care o propunem poate sluji drept introducere într-un domeniu perceput astăzi drept vital pentru o bună așezare a credinței creștine. Nu sunt ocolite întrebările incomode, nu sunt mascate dificultățile, dar toate apar ca tot atâtea provocări pentru gândire și pentru credință.
8. “Frica de răscumpărare şi alte eseuri” – Reno Russel (160 pagini)
„Acedia e un cuvânt de origine greacă și, literal, înseamnă „fără grijă”. În tradiția latină a celor șapte păcate de moarte, ne-a parvenit sub denumirea tristitia sau otiositas, tristețe sau indolență. Însă nu-i de ajuns să cităm sinonime și traduceri. Pentru tradiția monastică, acedia sau trândăvia e o stare spirituală complexă, ce desfide definirea simplă. Ea descrie o moleșeală și o deznădejde care copleșesc străduința spirituală. Trândăvia nu e simplă indolență sau lene; ea implică o stare de torpor animi, o plictiseală a sufletului ce poate izvorî la fel de ușor și din agitație, și din apatie.”
Volumul de față cuprinde șapte texte scrise de Russell Reno între anii 2003 și 2017.
Russell Reno (n. 1959) este un teolog american, format în tradiția episcopaliană și devenit catolic în anul 2004. El este editorul, de mulți ani deja, al prestigioasei reviste First Things. Journal of Religion and Public Life și autorul a numeroase cărți.
Ideile lui Reno provin din marea tradiție a gândirii teologice, spiritul lui e unul alert, iar scriitura este bogată stilistic. Așadar, o combinație rară de înțelepciune și elocvență.
PACHET ANIVERSAR – Colecţia Quaestio (Pachetul conţine 3 titluri)
1. “Răstigniţi cu Cristos” (144 pagini)
Mântuitorul nostru Isus Cristos şi-a ales unele suflete privilegiate, pentru a lua parte în mod vizibil la Patimile şi Agonia Sa, imprimându-le în trup şi suflet rănile şi durerile sale. Aceştia sunt stigmatizaţii.
Niciodată în istoria Bisericii creştine nu au fost atâţia stigmatizaţi, bărbaţi şi femei, purtând rănile Mântuitorului, ca în secolul XX; dar se poate afirma că în secolul nostru s-au comis şi cele mai mari păcate: două războaie mondiale în care au murit milioane de oameni; au fost mari prigoane şi crime în masă, atât din partea hitlerismului ultranaţionalist, cât şi din partea comunismului ateu, ucigând alte zeci de milioane de oameni nevinovaţi, şi la care mai putem adăuga sectele diabolice şi religiile păgâne care macină conştiinţele şi distrug ideea de Dumnezeu.
Ioan Ploscaru
2.“Urmele lui Dumnezeu” (168 pagini)
Unde este adevărata fericire, după care tânjeşte sufletul omenesc? De ce atâta suferinţă? Cine ar putea să ne răspundă? Cine deţine aceste secrete, căci la fiecare pas ne înconjoară imprevizibilul, necunoscutul…
Astfel se întreabă omul, mai cu seamă după ce rămâne singur… Familia s-a destrămat, boala nemiloasă, patul de spital atât de inospitalier,… totul se prăbuşeşte în jurul său…
Treptat, în adâncul fiinţei sale, o anumită şoaptă şi o anumită vinovăţie îl atrage spre sacru. Obscur şi nesigur, cugetând cu disperare, omul găseşte acest Absolut, găseşte pe Dumnezeu, care-l aşteaptă de mulţi ani…
Ioan Ploscaru
3. “Biblia răspunde” (144 pagini)
„Sfânta Scriptură are unele citate care foarte greu se pot interpreta, chiar de către persoane cu studii teologice de ani îndelungaţi. Cum ar putea să le interpreteze cineva fără studii în acest domeniu? Important, pentru mântuirea noastră, nu este să cunoaştem în întregime înţelesul Sfintei Scripturi, ci două lucruri trebuiesc: Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele (Mt. 22,37; Mc 12,30-31; Lc 10,27).”
PACHET ANIVERSAR – Papa Francisc (Pachetul conţine 2 titluri)
1. “Ce ar face Papa Francisc? Aducând nevoiaşilor vestea cea bună” – Sean Salai (176 pagini)
“Ce ar face Papa Francisc? este un amestec reconfortant de istorioare personale, spiritualitate iezuită și învățături papale, combinând cu iscusință anecdota și cunoașterea interioară în aceste pagini bine scrise. Pentru toți cei care doresc să accepte chemarea Papei Francisc de a trăi mai aproape de Isus, Salai este ghidul perfect: plin de duh, înțelept și provocator.”
– Austen Ivereigh, autorul cărții Marele reformator: Francisc și devenirea unui Papă radical
“Printr-o analiză clară și convingătoare, Salai ne deschide o fereastră către inima Papei Francisc, permițându-ne să aruncăm o privire în izvorul din care Sfântul Părinte vorbește despre tandrețea cu care ne iubește Dumnezeu și despre nevoia ca toți credincioșii să aducă acea iubire într-o lume care o așteaptă. Recomand cu căldură această carte tuturor celor care doresc să răspundă la chemarea Papei Francisc de a deveni mijlocitori și misionari plini de bucurie ai milostivirii.”
– Episcop Frank Caggiano, Dieceza de Bridgeport
2. “PAPA FRANCISC. Cuvinte pentru inimă, minte și mers împreună” – Diane Houdek (194 pagini)
Trebuie să credem că, așa cum piatra de la mormânt a fost dată la o parte, la fel va fi îndepărtat orice obstacol din calea comuniunii depline. Va fi un har al învierii, pe care îl putem pregusta chiar astăzi. Ori de câte ori cerem iertare unul altuia pentru păcatele săvârșite împotriva altor creștini și de câte ori găsim curajul de a ierta și de a primi iertarea, noi experimentăm Învierea! De câte ori depășim vechi prejudecăți și găsim curajul de a construi noi relații fraterne, noi mărturisim că Isus Cristos a înviat cu adevărat! De câte ori reflectăm la viitorul Bisericii în lumina vocației sale pentru unitate, strălucește aurora Paștilor! Reafirm aici speranța, exprimată deja de predecesorii mei, pentru continuarea dialogului cu toți frații noștri în Cristos pentru a găsi o modalitate de exercitare a slujirii Episcopului Romei, care, în fidelitate față de misiunea sa, să fie deschisă față de circumstanțe noi și, în contextul actual, să fie o slujire a iubirii și a comuniunii, recunoscută de toți. (cf. Ioan Paul al II-lea, Et Unum Sint, 95-96).
BAZILICA SFÂNTULUI MORMÂNT (IERUSALIM), DUMINICĂ, 25 MAI 2014
[AUDIO] “Cu pași mărunți” – Bruno Ferrero
Să aducem primăvara în inimi – Concursul lunii martie.
Din istorioarele pentru suflet ale lui Bruno Ferrero, ne bucurăm de „Cu pași mărunți”, în interpretarea dnei Ana Moldovan.
Editare: Livius Hodiş
[AUDIO] “Ceva bani ” – Bruno Ferrero
Să aducem primăvara în inimi – Concursul lunii martie.
Din istorioarele pentru suflet ale lui Bruno Ferrero, ne bucurăm de „Ceva bani”, din volumul “Trandafirul de mare preţ” în interpretarea dnei Adriana Moldovan.
Editare: Livius Hodiş
galaxiagutenbergblog.wordpress.com 