Gândul bun al săptămânii: Sean Salai, S.J.

Dumnezeu iubeşte fiecare ființă omenească cu o duioșie infinită, indiferent dacă acel om este credincios sau ateu.

-Sean Salai, S.J

Aşa cum ne învață Papa Francisc, această iubire divină care restabileşte demnitatea noastră și ne aduce bucurie este mai duioasă decât iubirea unui tată pentru copiii săi. Când suntem obosiți şi ne poticnim, Dumnezeu ne ridică. Papa scrie:

Ne ia din nou pe umerii săi, de fiecare dată. Nimeni nu va putea să ne răpească demnitatea pe care ne-o conferă această iubire infinită şi neclintită. El ne îngăduie să ridicăm fruntea și să o luăm de la capăt, cu o duioșie care nu ne dezamăgește niciodată şi care poate întotdeauna să ne redea bucuria.

(Evangelii Gaudium 3)

Când Isus ne cheamă să ne purtăm cu duioșie cu oamenii de la periferii, am putea simți nevoia să ne rugăm neîncetat pentru a accepta acest har, mai ales când avem de-a face cu oameni pe care îi considerăm dificili. Ducându-ne la periferii, vom întâlni atei și oameni care chiar nu ne suportă. În aceste împrejurări, Papa sugerează că ar fi bine să reflectăm în rugăciunea noastră asupra duioșiei lui Cristos față de noi înainte de a încerca să o arătăm altora.

Îl chemăm pe Isus mai aproape de noi când îi cerem să ne sfințească, să ne mântuiască, să ne aprindă de dragoste, să ne spele, să ne întărească, să ne asculte, să ne ascundă, să ne apere şi să ne cheme. În scrierile sale, Papa Francisc folosește adesea cuvântul „duioșie” pentru a descrie această caracteristică afectuoasă a relației noastre cu Dumnezeu și cu aproapele. Cum caracterizează ea interacțiunile lui Dumnezeu cu noi? Cum ar trebui să caracterizeze interacțiunile noastre cu ceilalți?

 —fragment din cartea “Ce ar face Papa Francisc?” de Sean Salai, S.J, apărută în colecţia Apologetica, Galaxia Gutenberg

 

Gândul bun al săptămânii: Catherine Doherty

Dacă lumea voastră pare depersonalizată, atunci oferiți-i propria persoană și personalizați-o.

-Catherine Doherty

Astăzi, oamenii sunt încântați și fascinați de orice nouă descoperire tehnologică ce ne ajută să evadăm din realitate, ce ne face să ajungem mai repede într-un „loc mai bun”. De fapt, nu ne îndreptăm nicăieri, ci ne întoarcem de unde am pornit.

Deşi comunicarea prin satelit promite să ne unească, tot mai mulți oameni s-au înstrăinat. Multe din progresele tehnologice și diversele gadgeturi nu fac decât să ne fragmenteze tot mai mult.

Şi națiunile se pot înstrăina. Atunci, războiul şi violența izbucnesc și conduc spre un haos  cumplit.

Tehnologia aduce un milion de schimbări pe minut, s-ar putea spune. Fără a ne schimba inima, suntem în stare să ne folosim de beneficiile tehnologiei, dar vom abuza de ele în detrimentrul binelui – vom abuza chiar și întru distrugerea celuilalt. În toate acestea, religia, etica și chiar comportamentul normal dispar și sunt ridiculizate.

Încă aud cuvintele președintelui Kennedy: „Nu vă întrebați ce poate să facă țara voastră pentru voi, ci ce anume puteți face voi pentru țară”. Aceste cuvinte memorabile se pot aplica multor lucruri și situații, nu doar în cazul țărilor.

Dacă munca sau locuința mea par depersonalizate, atunci să mă implic și să le personalizez în aşa fel încât fiecărei persoane să îi pese de cealaltă. Să fim foarte atenţi să  nu fie cineva scăpat din vedere. Dacă locul pare a fi prea mare sau prea tehnologizat, depinde de fiecare dintre noi să-l facem primitor acordându-ne atenție unul altuia, prietenie, printr-o sută de modalități de a reduce luxul la o atmosferă de căldură și  simplitate. Depinde de fiecare dintre noi să facem acest lucru. Altfel spus, „nu ceea ce poate să facă țara pentru mine, ci ceea ce pot să fac eu pentru țara mea.”

„Sfințenia omului nu poate să fie distrusă, indiferent cât ar fi de subestimată și atacată, pentru că are ca fundație de nezdruncinat pe Dumnezeu ca și Creator și Tată.” (Papa Ioan Paul al II-lea, „Vocation and Mission of the Lay Faithful”)

 —fragment din cartea “Trăind Evanghelia fără compromis” de Catherine Doherty, apărută în colecţia Anima, Galaxia Gutenberg

Art by artbytispark

Michel Remaud: o premisă în dialogul teologic iudeo-creștin

Creştini în faţa lui Israel slujitor al lui Dumnezeu, lucrare pe care o vom prezenta cititorilor mai la vale, este prima şi, totodată, cea mai importantă din opera lui Michel Remaud. A apărut într-o primă ediţie în 1983, la Paris, şi a fost reeditată în 1996, la Ierusalim. Cartea merită citită în tandem cu mai recenta lucrare Creştini şi evrei între trecut şi viitor (Bruxelles, 2000; ed. rom.: Sapientia, Iaşi, 2008). Dacă acest din urmă volum inventariază reperele fundamentale care definesc relaţia teologică dintre creştini şi evrei de-a lungul timpului, Creştini în faţa lui Israel slujitor al lui Dumnezeu explorează temeiuri post-patristice de reîmprospătare a dialogului teologic dintre iudaism şi creştinism.

M. Remaud a pornit în alcătuirea acestui volum care dă tonul întregii sale opere ulterioare plecînd de la o întrebare simplă: „Ce însemnătate are, pentru credinţa creştină, existenţa poporului evreu?”. Mai mult decît atît, „cum se face că, după douăzeci de veacuri de creştinism, chestiunea poate să pară nouă?” (p. 11). Astfel, volumul se înfiripă plecînd de la realitatea „dăinuirii poporului evreu şi a semnificaţiei pe care Biserica o poate acorda acestei dăinuiri” (p. 17).

Două abordări, două bibliografii

Desigur, interogaţia este nouă prin raportare la îndelungata istorie a creştinismului, dar nu singulară. Aşa cum Şoah-ul (mă raliez aici la preferinţa autorului pentru această noţiune, în detrimentul celei consacrate de Holocaust, opţiune explicată în paginile volumului) a grăbit documentul conciliar Nostra Aetate al Bisericii Catolice (1965), tot astfel tribulaţiile redactării declaraţiei asupra relaţiei dintre Biserică şi evrei şi intuiţia exprimată în cele cîteva paragrafe au stimulat o întreagă producţie editorială. Din acest punct de vedere, Remaud completează lista autorilor cu preocupări similare, bunăoară F. Lovksy (La Déchirure de l’absence. Essai sur les rapports de l’Église du Christ et du peuple d’Israël, 1971), Franz Mussner (Tractate on the Jews: The Significance of Judaism for Christian Faith, 1979). Dat fiind că lectura sinceră a capitolelor 9-11 din scrisoarea paulină către Romani ne obligă să credem că relaţia dintre Biserică şi Sinagogă, dintre creştinism şi iudaism, este insondabilă, avînd în ultimă instanţă caracterul „unui mister de ordin sacru” (Jacques Maritain, Imposibilul antisemitism, 1937; ed. rom.: Editura Ratio et Revelatio, 2018), asta nu împiedică însă efortul hermeneutic, singurul în măsură să formuleze şi să argumenteze diferite ipoteze de lucru. Deci cartea lui M. Remaud palpează un teren cu repere neclare, dar care te îndeamnă mereu să nu te opreşti din drum, să te îmbarci într-o călătorie în care te întovărăşeşti inevitabil cu efortul intelectual, cu permanenta supunere la testul falsifiabilităţii (K. Popper) şi cu rugăciunea către Dumnezeu pentru luminarea minţii. Pesemne că meritul tainei, odată ce ai recunoscut-o ca atare, este acela că te evacuează din convingeri.

Acesta este specificul religios de a pune problema relaţiei dintre creştini şi evrei, iar cărţile evocate mai sus reprezintă abordări esenţialmente teologice. Ceea ce împărtăşesc este denunţarea aşa-numitei „teologii a substituirii” care, străină de litera şi mai ales de spiritul Noului Testament, a fost odrăslită în perioada patristică şi care, printr-o aplicare politică şi ideologică ulterioară, a produs suferință. Desigur, mai periculoasă decît teologia substituirii pare să fie noţiunea poporului evreu deicid. Felul în care aceste idei teologice formulate de unii autori creştini ai perioadei patristice s-au întrupat mai apoi în viaţa politică şi au inspirat acţiuni concrete a dat naştere unei alte liste bibliografice. În cazul acestui tip de listă, metoda de cercetare nu mai este teologică, ci sociologică (vezi Ana Bărbulescu, Evreul înainte şi după Cristos. O analiză a genezei anti-iudaismului, Curtea Veche, 2016 şi excelenta analiză bibliografică de la pp. 9-41). Deşi cele două liste bibliografice se suprapun în anumite privinţe, ele rămîn, totuşi, distincte atît sub aspectul metodei, cît şi al finalităţii.

Teologia creștină după Holocaust

Arătînd că volumul lui Remaud este recent, dar nu singular, ar fi prea mult să-i fie dovedită originalitatea. Cu toate acestea, cartea are cîteva merite incontestabile. În primul rînd, indică enigma ce învăluie întîlnirea creştinismului cu iudaismul şi argumentează valoarea hermeneutică a unor texte nou-testamentare (Rm. 9-11, Ef. 2-3) pentru teologia creştină asupra iudaismului. În egală măsură, schițează o posibilă teologie creștină asupra Șoah-ului. Necesitatea unei asemenea construcții a fost subliniată de unii autori (Ion Popa, The Romanian Orthodox Church and the Holocaust, Indiana University Press, 2017, pp. 195-199), iar dacă în teologia apuseană există conturate cîteva ipoteze de lucru, în teologia răsăriteană ele lipsesc cu desăvîrșire.       În sfîrșit, volumul conturează cîteva repere teologice pentru felul în care creștinismul ar trebui să se raporteze față de Israel. Aceste contribuții esențiale la dezbaterea stîrnită după Conciliul Vatican II corespund celor trei părți care alcătuiesc cuprinsul cărții („Fidelitatea lui Israel”, „Despre Șoah” și „Situarea față de Israel”).

Crucea intelectuală pe care orice teolog onest trebuie să o poarte după Șoah și după actul conciliar Nostra Aetate se traduce în următoarea întrebare: „Poate Biserica să acorde o semnificație pozitivă dăinuirii poporului evreu ca atare, fără a se renega pe sine?” (p. 20). Dat fiind că dialogul cu iudaismul trebuie să fie purtat și în termeni teologici, nu doar strict umanitari, ipoteza pe care o propune autorul acestui volum este următoarea: „Biserica poate și trebuie să-i recunoască poporului evreu calitatea de Slujitor” (p. 32), de unde și titlul volumului. Pentru a răspunde la această întrebare, părintele M. Remaud evocă cele două imagini biblice ale Slujitorului aflat în suferință: Israel (conform Isaia 53) și Iisus (conform Mt. 8, 17; Lc. 22, 37; In. 12, 38; Rm. 15, 21; I Pt. 2, 24). În opinia sa, cele două imagini, departe de a se exclude reciproc, „se includ, se luminează și se confirmă reciproc” (p. 34). În această chestiune, Remaud calcă pe urmele lui K. Barth, unul dintre teologii creștini care au luat poziție publică față de tragedia evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, rostind în 1944 acea cuvîntare prin care Șoah-ul îl apropie pe Israel de Slujitorul care suferă (Is. 53). Astfel, ideea incluziunii presupune „asemănarea, chiar identitatea” dintre destinul istoric al lui Israel și destinul istoric al lui Iisus (p. 35), cu lămurirea că „în Israel se desfășoară în timp ceea ce s-a împlinit în Hristos într-un mod punctual și transistoric” (p. 37). Faptul că Israel îmbracă chipul Slujitorului, avînd o identitate și o misiune clar conturată, exclude atît marcionismul (revitalizat recent în național-socialismul german și în gruparea antisemită din jurul lui A.C. Cuza și N. Crainic), cît și teologia substituirii potrivit căreia, după Iisus Hristos, evreii nu mai definesc poporul legămîntului, Biserica creștină devenind „Noul Israel”. Excluzîndu-le pe toate acestea, viziunea propusă de Remaud explică supraviețuirea lui Israel în identitatea și alegerea lui, acesta avînd „o semnificație mîntuitoare în planul lui Dumnezeu” (p. 44).

Și mai există o consecință a acestui suprapuneri dintre Israel și Slujitor: obligarea Bisericii de a include în teologia proprie faptul Șoah-ului și de a vorbi despre el nu în termenii unor generalități despre realitatea răului, ci ca despre „un element specific, singular” (p. 58). Pentru Remaud, „Șoah pune în lumină păcatul propriu al creștinilor” în sensul că „Biserica […] poartă o grea răspundere pentru însăși existența condițiilor care au făcut cu putință genocidul. Însă ar fi contrar adevărului istoric să pretindem că soluția finală s-ar situa în strictă continuitate a antisemitismului Părinților Bisericii și al creștinătății pînă acolo încît să constituie consecința logică și obligatorie a acestuia” (p. 67). Făcînd distincția dintre antisemitismul creștin și rasismul nazist (ca autor occidental, Remaud nu discută specificul relației dintre antisemitismul creștin și rasismul din România), autorul identifică și un aspect de originalitate în antisemitismul creștin: „refuzul omului păcătos de a-și recunoaște propria stare. […] refuzul creștinului de a recunoaște că el însuși are nevoie de convertire” (p. 72). Astfel, dacă suprapunerea dintre Israel și imaginea Slujitorului în Șoah exprimă identitatea și misiunea poporului Israel, tot Șoah-ul „dezvăluie împietrirea neamurilor față de Israel” și reprezintă „șocul ce aduce trezirea” (p. 73).

Sf. Pavel – cheia dialogului

Șocul istoric aduce trezirea teologică și pe cea spirituală. Cum se poate gîndi situarea creștină față de Israel? La această temă din conținutul părții a treia, autorul răspunde în trei feluri: prin depășirea „opozițiilor sumare” destul de adînc înșurubate în unele domenii ale teologiei creștine care dovedesc deopotrivă o percepție denaturată asupra iudaismului și mutilată asupra creștinismului; prin regîndirea identității creștine ca fiind în comuniune cu Israel; nu în ultimul rînd, printr-o recunoaștere reciprocă, cu atît mai importantă cu cît este vorba despre „relația Bisericii cu un popor evreu ce nu recunoaște mesianitatea lui Iisus” (p. 143). Aici se regăsește exegeza reînnoită a capitolelor 9-11. În viziunea lui Remaud, lecția acestei teologii pauline despre mesajul creștinismului și refuzul acestuia de către o parte din poporul evreu pornește de la „pluralitatea de vocabular”. Astfel, „pentru a-i desemna pe evreii care nu au aderat la Evanghelie, Pavel folosește patru termeni” (p. 143). Faptul că teologia substituirii s-a inspirat dintr-un singur termen dovedește o privire selectivă, o extragere brutală a unui text din contextul său.

În realitate, jocul terminologic, pluralitatea de vocabular, sugerează taina și îl proiectează pe credincios într-un alt orizont: „dăinuirea dualității Israel/neamuri, despre care Pavel spune că e legată direct de mîntuirea păgînilor, e prezentată ca trebuind să dureze pînă cînd vine răscumpărarea finală” (p. 150, pp. 39-42). Dacă așa stau lucrurile eshatologic, din punct de vedere istoric, ultimele două milenii demonstrează „vitalitatea spirituală a poporului evreu” și faptul că aceia dintre creștini care au provenit din rîndul neamurilor (păgînilor) „au rămas, în mare măsură, păgîni”, ceea ce obligă la a constata că „în rîndul lor convertirea la Hristos nu a însemnat și împăcarea cu Israel” (p. 151). Dăinuirea antisemitismului creștin și ispita aroganței față de Israel, exprimată în opoziția Noul și vechiul Israel, sînt două fapte care, în viziunea lui Remaud, stau drept mărturie.

Această ultimă concluzie desprinsă din analiza capitolelor 9-11 poate fi, într-un fel, pusă în discuție. Desigur, nu mă refer la afirmația lui Remaud potrivit căreia încreștinarea, convertirea deplină la Hristos, obligă la împăcarea cu Israel. Aceasta este o viziune teologică ce completează perspectiva, să-i spunem, socială potrivit căreia aproapele trebuie iubit ca pe sine (Mc. 12, 31) și ura față de cel de lîngă tine exclude iubirea lui Dumnezeu (I In. 4, 20-21) și care demontrează că un creștin autentic nu poate nutri sentimente antisemite. Mai curînd, am în vedere situația convertirilor la creștinism în care botezații și-au afirmat credința, iar atunci cînd circumstanțele istorice au impus și-au apărat evreitatea, așa cum au fost cazurile lui Isaac Feinstein sau Richard Wurmbrand. 

Recenzie de Nicolae Drăgușin, publicată pe www.dilemaveche.ro

Nicolae Drăgușin este doctor în filozofie, lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.

Editura Galaxia Gutenberg pune la dispoziția cititorilor săi volumul „Raiul”, al pr. Liviu Pandrea

Editura Galaxia Gutenberg pune la dispoziţia cititorilor s­ăi volumul “Raiul”, al pr. Liviu Pandrea, în memoria duhovnicului din Cluj supranumit “Îngeraşul”.

Pe  august 2020 s-au împlinit 105 ani de la nașterea sa, iar fiii săiI spirituali îl p­ăstreaz­ă pentru veșnicie în inim­ă.

coperta raiul

Descarcă volumul Raiul – Liviu Pandrea

 

 

Chipul nevăzut al martiriului

Screenshot (1506)

SĂ NU VORBEȘTI LA ȘCOALĂ

Bunico, începând de azi pot să vorbesc la școală.

 

Mai știi când îmi spuneai, cu teamă, să nu le spun colegilor ceea ce noi vorbim în casă?

Să nu vorbesc din ce îmi povestești în fiecare seară.

Despre bunicul, străbunicul, de închisoare, de Rege și de Papă?

 

Pentru că altfel ajungem în pustiu.

 

În chiar pustiul dogorit din Bărăgan. Acolo, îmi spuneai, că unchiul de la Timișoara a plecat.

Și că bunicul, dus în Balta Mare a Brăilei, odată, l-a văzut

înfrigurat.

 

Bunico, de astăzi pot să spun că tu stingeai televizorul. La emisiunile despre Canal.

De astăzi pot să spun, cu-adevărat, că niciodată Dunărea nu s-a cerut, cu-atâta jertfă,

s-ajungă mai degrabă’n Mare. Prin Canal.

 

Bunico, să știi că ieri am fost cu Papa pe Câmpie. La Blaju’ nost. Și a fost Soare.

A fost acolo și bunicul cu toți moșii de care tu îmi povesteai ferit.

Nimeni n-a fost lăsat pe dinafară. Niciunul dintre cei de care tu mi-ai spus ce mult au suferit.

 

Bunico, pot să povestesc acum la școală tot ceea ce vorbeam în casă. Răspicat.

Încă mai sunt urechi prin tocul ușii. Dar poate se trezesc și ele.

Și’nvață să audă fără de păcat.

 

 

ROC

2 Cireşar, 2019

Blaj, pe Câmpia Libertății

(poem primit la redacție pentru concursul ce a omagiat cei 7 Episcopi martiri beatificați de Papa Francisc pe 2 iunie 2019 la Blaj)