Set 7 volume “Episcopi martiri”

Editura Galaxia Gutenberg oferă cititorilor o serie de 12 volume având ca temă martiriul celor șapte episcopi greco-catolici români, precum și persecuția împotriva Bisericii Române Unite. E vorba de o sinteză a lucrării colective a Postulaturii, denumite POSITIO super martyrio, prin care s-a argumentat la Roma Cauza de beatificare a lui „Valeriu Traian Frențiu și a celor șase însoțitori”.

Textele din aceste volume aduc informații exacte, bazate pe documente de arhivă și pe mărturii, constituind un material de referință pentru această temă.

 Titlurile volumelor:

1. Episcop Vasile Aftenie – viața și martiriul

2. Episcop Valeriu Traian Frențiu – viața și martiriul

3. Episcop Ioan Suciu – viața și martiriul

4. Episcop Tit Liviu Chinezu – viața și martiriul

5. Episcop Ioan Bălan – viața și martiriul

6. Episcop Alexandru Rusu – viața și martiriul

7. Episcop Iuliu Hossu – viața și martiriul

8. „Lichidarea” stalinistă a Bisericii Române Unite

9. Desfășurarea pe teren a „lichidării”Bisericii Române Unite în 1948

10. Răspunsul Episcopatului greco-catolic la persecuție (1944-1948)

11. Calea Crucii comună a Episcopatului greco-catolic (1948-1956)

12. Persecuția împotriva Bisericii Române Unite până la moartea episcopului Iuliu Hossu

 


Primele 7 volume vor fi la dispoziția cititorilor începând cu 2 iunie 2019.

Pentru precomenzi, folosiți adresa: contact@galaxiagutenberg.ro sau telefon: 0723-377599.

 

„Viața după gratii și obloane“ – Augustin Neamțu

Ororile comunismului în România și peste tot în lume nu trebuie uitate sau ignorate, iar mărturiile supraviețuitorilor trebuie ascultate, citite, dezbătute și transmise celor care nu le-au cunoscut și se lasă seduși de neo-marxisme de tot felul doar pentru că asta li se pare cool.

Celor care poartă tricouri cu Che Guevara să li se pună în mână cartea doctorului Augustin Neamțu, iar celor care au totul de-a gata, dar sunt mereu nemulțumiți, să li se arate cum e viața „după gratii și obloane“ (dar fără vreo vină!).

Literatura memorialistică a universului concentraționar românesc este copleșitoare, atât în planul conținutului, cât și sub raport cantitativ. Este o comoară a memoriei ce merită studiată în amănunt. Cine își ignoră trecutul este condamnat să îl repete

Oameni politici și bărbați de stat, academicieni și profesori universitari, preoți și călugări, scriitori, medici, artiști, țărani, studenți, bătrâni, femei, copii – mii și mii de oameni din toate regiunile istorice ale României au trecut prin închisorile și lagărele de muncă destinate „chiaburilor“, „dușmanilor poporului“, „bandiților“. Puțini au supraviețuit pentru a mărturisi.

Augustin Neamțu nu este nici istoric, nici scriitor, ci… medic veterinar. Dar cartea pe care a scris-o, impresionantă și valoroasă, ne dezvăluie cele mai de preț caracteristici ale autorului – pătimitor, martor și mărturisitor.

Am o obligație morală – aceea de a vorbi – față de cei care au murit lângă mine și nu mai pot spune ce au suferit, alături de care m-am aflat în zilele negre ale vieții mele. Am obligația morală față de cei care nu știu să scrie și care au fost alături de mine în chinuri și suferințe“, scrie el în introducerea la această carte.

„Amnezia convenabilă“, lipsa de interes față de păstrarea memoriei și înfăptuirea justiției sunt taxate fără echivoc de omul condamnat pe nedrept la 20 de ani de muncă silnică:

Nu-s de acord cu cei care spun că criminalii nu trebuie pedepsiți. În toată lumea crima nu are prescripție; un exemplu sunt evreii, care îi urmăresc pe naziști după 51 de ani, iar criminalii nu trebuie iertați, ci pedepsiți exemplar“.

În chinul greu de imaginat al lungilor ani de detenție, Augustin Neamțu are parte de mângâieri neașteptate:

Ca fost student la științe naturale, pasionat de specii și de natură, întotdeauna îmi găseam ceva de analizat, de observat, iar cu asta mi-am antrenat sufletul într-o altă direcție, diferită de suferința privării de libertate“.

Așa cum se cuvine pentru un om inteligent și neintoxicat de ideologii „progresiste“, el nu pune în antiteză credința și știința, ci dimpotrivă: „Pentru mine a fost un har dumnezeiesc că aveam aceste cunoștințe, deoarece mă gândeam întruna la aceste probleme și la forța dumnezeiască care a creat asemenea frumuseți în natură“.

Pentru nostalgicii comunismului, Augustin Neamțu face o scurtă recapitulare a „fericirii care a dat peste noi“: „foame, frig, țara ajunsă ultima în Europa din punct de vedere economic, orfelinate pline de copii părăsiți, handicapați, bolile fac ravagii, zootehnia distrusă, agricultura la pământ […] Minciuna, ura de clasă și crima au condus țara spre prăpastie“.

Destinul tânărului ardelean a fost cumplit: procuratura Cluj a făcut recurs la o sentință oricum nedreaptă: „ni se mărea pedeapsa; fratelui meu i-au prelungit-o la zece ani de muncă silnică, iar mie la douăzeci“.

Programul de exterminare era limpede, iar cine îl neagă este cel puțin de rea credință: „Bandiților, foamea, frigul și bătaia este mama voastră!“, urlau gardienii la deținuți – „numai în plic mai mergeți acasă“. „Toată viața noastră de celulă era plină de șicane premeditate. Turtoiul pe care ni-l dădeau era cu nisip fin. […] vă dați seama ce efect de distrugere avea asupra smalțului. […] Mâncarea ne-o dădeau fierbinte, ca să ne ardem“.

Într-o atmosferă apăsătoare, în care frica de tortură, foamea, umilința, boala, nesiguranța, dorul de familie, groaza de turnători erau prezente în fiecare zi, Dumnezeu se face stăpân peste toate în chip minunat: „La un ajun de Crăciun am mers la poarta lagărului și i-am colindat pe gardieni pe patru voci. Au rămas stupefiați, nu ne-au zis nimic, apoi ne-am întors la brigăzi“. Scenă dostoievskiană! Vă puteți imagina așa ceva? Paradox: oamenii de afară, cei „liberi“, nici nu visau să cânte colinde în public, dar deținuții politici nu se sfiesc să o facă – ba încă nu cântă în taină, ci se duc să îi colinde tocmai pe gardienii și torționarii lor !!!

Doctorul Neamțu nu înțelege – nici eu, împreună cu el – distincția pedantă între crimele nazismului și crimele comunismului (de parcă primele ar fi fost împotriva umanității, iar cele din urmă în favoarea umanității, vorba lui Patapievici): „Ce deosebire era între «ieșitul pe horn» și «ieșitul în plic»? Noi ne chinuiam mai mult până la moarte, mai bine era de ne împușcau pe toți și terminau cu noi“.

Dacă solidaritatea îi ajută să supraviețuiască, răutatea inexplicabilă a unora pune sare pe rănile sufletești ale acestor mucenici – cei trei evrei aflați în lagăr au fost eliberați la intervenția diplomatică a unor puteri străine. Trecând țanțoși pe lângă foștii lor colegi de suferință, le aruncă aceste cuvinte „Ați văzut că noi suntem liberi, iar voi tot acolo rămâneți?“ Și, pentru a nu fi acuzat pe nedrept (el relatează, nu judecă), autorul se grăbește să adauge: „Nu am fost legionar, nici antisemit“.

Foarte interesantă observația autorului, și ironic-amară (la scara istoriei): „Azi mă gândesc cum s-a putut transforma omul acesta în asemenea câine, încât să nu-i pese de semenul său chiar în halul acesta. Necredința în Dumnezeu duce la cea mai mare animalitate, iar comunismul asta a propovăduit, dar asta l-a și răpus“.

Uneori, el evocă figuri luminoase de preoți greco-catolici: „părintele Chindriș Vasile; avea 16 ani de pușcărie făcuți. Un om de un caracter și o ținută morală ireproșabile“.

Citind această carte, mă întreb cu amărăciune: de ce oare astfel de chipuri de mucenici sunt uitate, ignorate, necunoscute, iar majoritatea tinerilor din ziua se azi se complac în ignoranță agresivă, semidoctism și promiscuitate? Vedetele zilei au silicoane, nu urme de tortură….

În închisorile comuniste, dârzenia și credința greco-catolicilor au ajuns de legendă. Augustin Neamțu evocă un episod savuros: „Alături de mine era un preot greco-catolic, care a făcut în jur de 16 ani de închisoare. Gardianul îl știa și l-a întrebat: «Acuma, dacă ieși afară, mai predici pentru Dumnezeu?» I-a răspuns preotul: «Dumneata ai jurat lui Lenin și Stalin credință, iar eu am jurământ în fața lui Dumnezeu și voi predica!» Gardianul i-a spus: «Te vor aduce din nou aici!» La care preotul a răspuns: «Lasă, să mă aducă, că alt stăpân nu am!»“.

Cartea se încheie în cel mai emoționant mod cu putință, subliniind scopul acestui demers memorialistic și editorial:

Aduc aici un omagiu sutelor de mii de români omorâți de bolșevici în cei 45 de ani de tortură roșie, până în anul 1989, iar celor care mai supraviețuiesc le doresc sănătate și bucurie“.

© Ana-Maria Botnaru

Sursa articol AICI

„ABBA, tată!“ -Marie-Dominique Philippe, OP!

Micuța carte a părintelui dominican Marie-Dominique Philippe nu a fost scrisă pentru a fi publicată, de fapt nici măcar nu a fost scrisă, ci rostită – ea cuprinde meditații spirituale ținute în Comunitatea Sfântul Ioan (pe care el însuși a fondat-o în 1975).

Meditațiile pornesc de la trei texte neo-testamentare care își răspund unul altuia: Romani 8, 1-17, Galateni 4, 4-7 și Evanghelia după Marcu 14, 34-36.

Răbdător, dominicanul le explică unor călugări contemplativi esența rugăciunii contemplative: „trăirea acestei intimități profunde, a acestei unități cu inima lui Cristos“.

Cu totul străină (și poate chiar stranie) altor confesiuni creștine, realitatea teologică a inimii lui Isus (și devoțiunea care o însoțește) este o comoară de har la care părintele Philippe se raportează în mod adecvat, însoțindu-i și pe alții de-a lungul acestui drum de rugăciune, adorație și contemplație:

„Întrucât subzistă în Cuvânt, inima lui Isus primește întreaga lumină și întreaga iubire a Cuvântului, primește plinătatea luminii și a iubirii. […] Inima lui Isus este legată de Tatăl în însuși Duhul Tatălui, care este una cu Duhul lui Isus: ei au același Duh de iubire, iar inima lui Isus, în iubirea sa, este legată de Tatăl în acest Duh“.

Adresându-ne lui Dumnezeu în tăcerea inimii și spunându-i „Abba“ (= Tăticule), pătrundem în plin mister: în clipa aceea, Cristos, care prin har e mai prezent inimii noastre decât ne suntem noi înșine prezenți, ne face să descoperim adâncul inimii sale de Fiu“.

          Teolog și filosof deopotrivă, dominicanul speculează cu finețe pe marginea acelui cuvânt tulburător rostit de Domnul în grădina Ghetsemani: „Abba, Tată, îndepărtează de la mine potirul acesta!“. Argumentul se construiește pornind de la acest adevăr: „Isus știe că jertfa Crucii e de ajuns pentru ispășirea deplină a tuturor greșelilor omenirii, știe că această jertfă e de ajuns pentru a dărui plinătatea harului întregii Biserici. Și atunci, pentru cine se roagă Isus…? Pentru sine? Nu, căci nu cere să fie cruțat de moartea pe Cruce. Isus, consideră autorul meditațiilor, „se adresează Tatălui în ce are acesta mai intim și îi cere ca El singur, Isus, să fie țapul ispășitor, să fie cel care poartă totul: Maria să fie cruțată, și Biserica, și noi. Și, mai departe: „Isus se adresează Tatălui nu pentru sine (El însuși a acceptat pe deplin Crucea), ci pentru Femeie, pentru Biserică, pentru noi, căci ne cunoaște slăbiciunea, fragilitatea de făptură“.

Misterul Crucii, central în istoria mântuirii, îi prilejuiește părintelui Philippe un superb excurs teologico-filosofic și mistico-moral: Să nu privim cu invidie la crucea vecinului, pentru că nu o cunoaștem. Crucea e întotdeauna interioară, nu e ceea ce se vede din exterior. […] Crucea e pentru noi un abis de suferință, fiindcă ne leagă de Crucea lui Cristos. Suntem cu toții legați de Crucea lui Isus și nu putem fi mântuiți fără a trece prin Cruce“.

          Și pentru că noi toți părem să uităm asta, autorul insistă: „Tatăl ne iubește în mod actual, în ciuda greșelilor, slăbiciunilor și lașităților noastre. Actualmente ne iubește și ne poartă în inima sa de Tată“.

          Uneori, părintele Philippe trece de la abordarea individual-contemplativă la privirea universală și suntem îndemnați să fim implicați în mod real și eficient în lumea în care trăim, căci nu trăim pentru noi înșine: „Creștinul – și e ceva propriu lui – e responsabil de neamul omenesc în fața lui Dumnezeu, precum Isus la Cruce… Cuvinte foarte tari, ce au darul să ne trezească la o realitate mai sobră decât ne-ar conveni… Suntem mai importanți decât ne imaginăm și vom da socoteală pentru (mult) mai mult decât am vrea să credem…

În altă ordine de idei, distincția meditație-contemplație clarifică raportul efort-har: „meditația înseamnă să ne punem inteligența în slujba cuvântului lui Dumnezeu“, „rugăciunea contemplativă e cu totul altceva: e lucrarea Duhului Sfânt în noi, e «nașterea de sus» […] să acceptăm, ca un prunc, să primim totul în mod gratuit de la Duhul Sfânt“.

          Despre legătura de iubire între Dumnezeu și noi, Marie-Dominique Philippe se exprimă fără echivoc: Știm că această iubire este fidelă, că nimic nu o poate smulge, nici distruge, că este veșnică și că ne situează dincolo de toate limitele de timp și de spațiu“.

          Micuța carte pe care o prezint aici se încheie cu un accent important pentru noi, (post)moderni sfâșiați, care trăim fie în trecut, fie în viitor, dar aproape deloc în prezent – importanța clipei prezente și realitatea împărăției: Moștenirea divină nu e o moștenire îndepărtată, mereu susceptibilă de a fi amânată: e imediată. E o realitate profundă: suntem moștenitori ai acestei împărății dumnezeiești“.

Misiunea esențială a oricărui creștin (și a Bisericii de-a lungul veacurilor) este aceea de martor: „să fim martori ai tuturor harurilor primite, martori în fața oamenilor de astăzi că Isus este prezent, că ne iubește și nu ne părăsește niciodată“.

          Să ne întoarcem, iar și iar, la textele sfinte ale Noului Testament și să luăm cu noi, drept ghid spiritual într-o lume rătăcită, cărțile părintelui Marie-Dominique Philippe: „ABBA, Tată – Duhul Sfânt be face să strigăm Abba!“, „«Foc am venit să arunc pe pământ» (Luca 12, 49) – convorbiri despre Fericiri“, „În inima iubirii (convorbiri despre iubire, căsătorie şi familie)“…

© Ana-Maria Botnaru

Sursa articolului AICI

Hans Urs von Balthasar – „Iubirea, formă a Revelaţiei“

Despre Hans Urs von Balthasar (1905-1988) putem afirma, fără teama de a greşi, că este unul dintre cei mai importanţi teologi catolici şi una dintre cele mai puternice voci ale culturii europene din veacul al XX-lea. Autor de o erudiţie copleşitoare, teologul elveţian a scris peste o sută de cărţi şi sute de articole, pe teme de cristologie, mariologie, escatologie, estetică, ontologie. Este co-fondator, alături de Henri de Lubac, Walter Kasper şi Joseph Ratzinger, al celebrei reviste Communio, care apare actualmente în 15 ediţii şi în 12 limbi.

Dintre personalităţile contemporane care i-au marcat gândirea şi opera, îi amintim  pe Romano Guardini şi Henri de Lubac, iar în plan spiritual decisivă a fost întâlnirea cu scrierile Sfântului Toma de Aquino şi cu Exerciţiile Spirituale ale Sfântului Ignaţiu de Loyola.

Opera fundamentală a lui Balthasar aparţine teologiei sistematice, se întinde pe 16 volume şi este structurată în trei părţi: Gloria, Teo-Dramatica şi Teo-Logica.

Parcursul spiritual şi intelectual al teologului elveţian a fost îmbogăţit de întâlnirea cu oameni excepţionali, dintre care îi amintim pe Monseniorul Luigi Giussani (fondatorul Mişcării Communione e Liberazione) şi pe mistica Adrienne von Speyr, la a cărei convertire a contribuit semnificativ.

Moare la 26 iunie 1988, cu două zile înainte de a fi înălţat la rangul de Cardinal de către Papa Ioan Paul al II-lea. Moştenirea sa intelectuală este legată de rezistenţa (născută din credinţă şi cunoaştere) în faţa modernizării-cu-orice-preţ-şi-în-orice-condiţii, eroare a civilizaţiei noastre grăbite şi superficiale. Cu dramaticele consecinţe ale acestei erori triumfătoare ne confruntăm noi astăzi, iar scrierile lui Hans Urs von Balthasar sunt un ghid spiritual, o mărturie de credinţă şi de iubire faţă de Cristos şi Biserica Sa.

Principiul hermeneutic al teologiei sale este frumosul definit prin glorie, iubire şi cruce. Subiectul ei arhitectonic, obiectul sãu principal şi fundamental este Isus Cristos. Orice teologie creştinã nu poate fi decât cristocentricã, dar aceea a lui Balthasar este în chip deosebit. În nimeni altul nu apar mai clar trãsãturile gloriei, iubirii şi crucii. Coerent cu conceptul de glorie care are o valenţã kenoticã şi cu principiul kataloghiei, preamãrirea lui Dumnezeu prin smerire, Balthasar vede ca trãsãturã dominantã a lui Cristos nu atât înţelepciunea, nici puterea şi nici chiar iubirea, ci ascultarea. Fiul lui Dumnezeu, care s-a fãcut trup, se reveleazã mai ales ca Fiu ascultãtor, ascultãtor pânã la moartea crucii. Ţinta vieţii lui Isus este misiunea încredinţatã de Tatãl, voinţa sa“, scrie pr. Eduard Ferenţ în revista „Dialog Teologic“ nr. 12 / 2003.

Image result for iubirea forma a revelatieiStructurată în zece părţi, micuţa carte a teologului elveţian este o bună introducere în gândirea celei mai strălucitoare minţi catolice din secolul XX.

„Înţelegerea de sine creştină nu este explicabilă nici ca trimiţând spre o gnoză sapienţială care supraînalţă printr-o informaţie divină specială gnoza religioasă cosmică, nici ca trimiţând spre omul personal şi social care ajunge definitiv la sine însuşi prin Revelaţie şi mântuire, ci numai ca trimiţând exclusiv spre slăvirea de sine a Iubirii divine: ad majorem Divini Amoris GLORIAM.“, scrie Balthasar în cuvântul-înainte la cartea sa.

După ce explică în detaliu cele două reducţii operate de modernitate (reducţia cosmologică şi reducţia antropologică), autorul intră în substanţa propriu-zisă a cărţii: hermeneutica Iubirii divine – iubirea ca Revelaţie, ca Îndreptare şi Credinţă, ca Faptă, ca Formă, ca Lumină a Lumii, prilejuind cititorului un periplu filosofic şi spiritual de mare profunzime.

Cu o smerenie demnă de un strălucit Cardinal al Bisericii Romane, Balthasar ne avertizează că demersul său „nu conţine nimic fundamental nou“, ci încearcă să urmeze gândirea „marilor sfinţi din tradiţia teologică“: Augustin, Bernard, Anselm, Ignaţiu, Ioan al Crucii, Francisc de Sales, Therese de Lisieux…

„Nici o autoritate formală – nici cea a magisteriului Bisericii şi nici cea a Scripturii – nu este pusă în chestiune de Slava Iubirii manifestate a lui Dumnezeu, ci ele sunt mai degrabă confirmate în mod definitiv de aceasta, iar ascultarea faţă de o astfel de autoritate e şi mai profund întemeiată, atât teoretic cât şi practic. Abia în această îndoită ascultare din iubire Învăţătura despre Dumnezeul Cel Iubitor îşi primeşte caracterul ei imperios şi presant şi prezenţa ei ca mister al Iubirii care se petrece aici şi acum.“, scrie Hans urs von Balthasar.

Lectura cărţii „Iubirea, formă a Revelaţiei“ ne prilejuieşte nu doar întâlnirea cu una dintre cele mai frumoase și interesante voci ale culturii europene, ci şi o meditaţie pe tema Iubirii Divine, aşa cum este ea înţeleasă şi aprofundată în Tradiţia Bisericii lui Cristos, Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică…

 

©  Ana-Maria Botnaru

Sursa articole AICI