Șapte păcate capitale nu este o carte de citit doar din curiozitate intelectuală. Este o invitație la o viață spirituală mai trează, mai onestă și mai hotărâtă. O lectură necesară pentru oricine vrea să treacă de la simpla constatare a patimilor la lupta reală împotriva lor.
Cuvântul „rozariu” vine din latinescul rosarium care înseamnă „trandafir”. Cu fiecare Bucură-te, Marie, îi oferim Sfintei Fecioare un frumos trandafir. Iar ea îi dăruiește acest buchet Fiului său, Isus. 1. Iubirea. Concentrați-vă asupra iubirii pe… Mai mult
„Disciplină care durează o viață” – un ghid cu suflet și hotărâre pentru parenting scris de Ray Guarendi Părinții de azi sunt asaltați de sfaturi, metode și „experți”. Dar în mijlocul acestui zgomot rămâne o… Mai mult
TIPOGRAFIA GALAXIA GUTENBERG – locul unde ideile prind viață pe hârtie.
Procesul tipografic este o artă în sine.
În acest scurt video, puteți vedea cum lucrăm zi de zi în tipografia Galaxia Gutenberg – de la imprimare până la produsul finit, gata să ajungă la cititor.
Acestea sunt întrebări care vin nu doar de la teoreticienii religiei, ci și de la persoane religioase, de la credincioși obișnuiți. Studiile indică faptul că suntem o națiune de oameni care se roagă, însă ne luptăm destul de mult cu tehnica, semnificația și aspectele practice ale rugăciunii.
Doresc să împărtășesc 𝑝𝑎𝑡𝑟𝑢 „𝑟𝑒𝑔𝑢𝑙𝑖” 𝑎𝑙𝑒 𝑟𝑢𝑔𝑎̆𝑐𝑖𝑢𝑛𝑖𝑖. Acestea nu sunt elementele unei formule garantate („Urmează-le și rugăciunea ta va fi ascultată”), ci mai degrabă îndrumări puternice și coerente privind practica rugăciunii, provenind din textele biblice și rafinate în timp de marea tradiție.
Prima regulă: trebuie să te rogi cu credință.
Ați observat că, în Evanghelia după Matei, Isus le spune celor doi orbi, înainte de a face o minune: „Credeți că pot să fac aceasta?” (Matei 9,28). De asemenea, Matei ne spune că, într-o anumită ocazie, Isus nu a putut săvârși multe vindecări într-un anumit loc deoarece a întâlnit foarte puțină credință printre oamenii de acolo (cf. Matei 13,58). Iar Marcu notează aceste cuvinte ale Domnului: „Adevăr vă spun: oricine ar spune acestui munte «Ridică-te și aruncă-te în mare» și nu s-ar îndoi în inima lui, ci ar crede că se va împlini ceea ce spune, i se va da” (Marcu 11,23). După ce Bartimeu își recapătă vederea, Isus îi spune: „Du-te; credința ta te-a mântuit” (Marcu 10,52). Există mulți creștini astăzi, care lucrează în pastorația de vindecare, ce par capabili, prin simplitatea și integritatea încrederii lor, să producă efecte miraculoase după modelul lui Isus însuși.
Cum putem explica această corelație între credință și răspunsul la rugăciune? Din nou, nu trebuie să ne gândim niciodată la acest lucru într-un mod automat, deoarece avem întotdeauna de-a face cu libertatea și suveranitatea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, am putea sugera următoarea legătură. Harul și bunătatea lui Dumnezeu nu sunt nici manipulatoare, nici dominatoare; dimpotrivă, pentru a se realiza în viețile noastre, ele necesită, conform planului lui Dumnezeu, canalul unei libertăți receptive. Este repetat des în teologia catolică faptul că lui Dumnezeu îi place întotdeauna să lucreze în cooperare cu puterile voinței și minții noastre. Prin urmare, credința este acest canal, această ușă deschisă; este un semnal, venit din adâncul existenței noastre, că dorim să cooperăm cu harul. Am putea, deci, să urmăm sfatul extraordinar pe care îl oferă Isus în capitolul 11 din Evanghelia după Marcu: „De aceea vă spun: tot ceea ce veți cere în rugăciune, credeți că ați primit deja și vi se va da” (v. 24). Cu alte cuvinte, credința noastră să fie atât de pură și de puternică încât să credem fără îndoială că avem deja ceea ce i-am cerut lui Dumnezeu să ne dea ‒ și s-ar putea să constatăm că, într-adevăr, primim.
A doua regulă a rugăciunii este aceasta: dacă vrei ca rugăciunea ta să fie ascultată, iartă.
Există un îndemn al Domnului, aflat în Evanghelia după Matei, care, de-a lungul secolelor, a condiționat practica liturgică a Bisericii: „Așadar, dacă îți aduci darul la altar și acolo îți amintești că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, în fața altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău, și apoi vino să îți oferi darul” (5,23-24). Și în același capitol 11 din Marcu, din care am citat mai sus, există acest sfat tranșant: „Iar când sunteți în rugăciune, dacă aveți ceva împotriva cuiva, iertați, pentru ca și Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greșelile voastre” (v. 25). În ambele cazuri, Isus pare să indice, dacă nu o legătură cauzală strictă, cel puțin o corespondență între rugăciunea ascultată și rezolvarea neînțelegerilor. Se pare că rugăciunea eficientă este pur și simplu incompatibilă cu păstrarea ranchiunelor și a resentimentelor.
De ce ar sta așa lucrurile? Din nou, este imposibil să răspundem cu o certitudine demonstrabilă, dar am putea sugera că are legătură cu natura lui Dumnezeu. Când cineva se roagă, cere, în esență, o anumită participare la viața lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu este iubire. Prin urmare, a rămâne într-un act sau într-o atitudine care contrazice iubirea ar pune, se pare, un obstacol în calea harului. Dacă o cerere adecvată a voastră continuă să fie refuzată, priviți la calitatea relațiilor voastre și vedeți dacă nu există acolo ceva care este în contradicție cu natura Dumnezeului căruia îi adresați cererea.
A treia regulă a rugăciunii, prezentă în întreaga mărturie biblică, este aceea de a ne ruga cu perseverență.
Vedem acest lucru în minunata relatare din Geneză despre Abraham care se târguiește cu Dumnezeu cu privire la distrugerea Sodomei: „Poate că se află cincizeci de drepți în cetate. … Poate că se vor găsi acolo patruzeci. … Poate se vor găsi acolo zece!” (18,24.29.32). Cu un fel de îndrăzneală sacră, Abraham stă în fața lui Dumnezeu și cere cu încăpățânare, cu insistență, ceea ce dorește. Și în una dintre parabolele lui Isus, auzim de un om care bate la ușa vecinului său iar acesta îi spune că el și copiii săi sunt în pat și nu pot fi deranjați. El bate iar și iar, până când, în cele din urmă, exasperat, vecinul cedează și îi dă solicitantului ceea ce dorește. Această parabolă este, desigur, urmată de învățătura fără echivoc a lui Isus: „Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide” (Luca 11,9).
Se pare că unul dintre motivele pentru care nu primim ceea ce ne dorim prin rugăciune este că renunțăm mult prea ușor. Tocmai atunci când suntem refuzați, ardoarea noastră ar trebui să sporească și dorința noastră ar trebui să crească, astfel încât să primim plenitudinea a ceea ce Dumnezeu dorește pentru noi. Acest proces este scurtcircuitat atunci când, în frustrarea noastră pentru că nu am primit un răspuns prompt, încetăm să mai cerem.
A patra și ultima regulă a rugăciunii, este aceasta: roagă-te în numele lui Isus.
Temeiul acestei reguli se află în declarația explicită a lui Cristos: „Orice veți cere în numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie glorificat în Fiul. Dacă veți cere ceva în numele Meu, Eu voi face” (Ioan 14,13-14). Când ne rugăm în numele lui Isus, ne bazăm pe intimitatea Sa cu Tatăl, având încredere că Tatăl îl va asculta pe Fiul Său care pledează în numele nostru. În Scrisoarea către Evrei, auzim că Isus, asemenea nouă în toate, în afară de păcat, un tovarăș de suferință cu noi, a intrat ca avocat al nostru în curțile cerești.
Riscând o comparație puțin forțată, este ca și cum Isus este omul nostru din primărie, un reprezentant al nostru în locul puterii supreme. La fel cum un petiționar umil în Washington ar putea atrage atenția senatorului său menționând numele unei cunoștințe influente, tot așa și noi, creștinii, menționăm cu încredere numele lui Isus când venim cu petiția la tronul Tatălui. Atenție, această analogie are limitele ei: Tatăl nu trebuie văzut ca un oficial reticent, deranjat de solicitările mărunte ale alegătorilor săi, mediate de un lobby-ist insistent. Pentru autorul Scrisorii către Evrei, Isus a devenit avocatul nostru tocmai pentru că Tatăl a dorit ca El să își asume acest rol pentru noi; și, prin urmare, putem presupune că Tatăl se bucură să ne audă invocându-l prin Fiul Său.
Există o altă dimensiune a acestei reguli. Invocarea numelui lui Isus este o modalitate eficientă de a monitoriza calitatea și de a modela conținutul rugăciunii noastre. Atunci când ne rugăm „prin Cristos, Domnul nostru”, ne asumăm poziția și atitudinea lui Isus, ne aliniem cu El, ne obligăm să dorim ceea ce dorește El. În consecință, este absolut coerent să ne rugăm în numele lui Isus pentru pace, pentru dreptate, pentru iertarea dușmanilor noștri, pentru o credință mai mare sau pentru sănătatea celor pe care îi iubim. Acestea sunt toate bunuri pe care Isus și le-ar dori. Dar cât de aberant ar fi să ne rugăm pentru răzbunare împotriva dușmanilor noștri în numele lui Isus sau pentru un Maserati prin Cristos, Domnul nostru!
Fragment din cartea “Rugăciunea. O introducere” de Robert Barron
Cum arată disciplina într-o viaţă trăită cu Dumnezeu? Ce legătură are stăpânirea de sine cu iubirea?
În acest fragment din „𝑃𝑜𝑟𝑢𝑛𝑐𝑎 𝑐𝑒𝑎 𝑚𝑎𝑟𝑒. 𝑂 𝑎𝑛𝑡𝑜𝑙𝑜𝑔𝑖𝑒 𝑑𝑒𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑖𝑢𝑏𝑖𝑟𝑒”, Arhiepiscopul Fulton Sheen vorbește despre autodisciplină nu ca despre o pedeapsă, ci ca despre o alegere conștientă – o cale spre pace, libertate interioară și o relație mai apropiată de Dumnezeu.
Vă invităm să parcurgeți textul cu răbdare și inimă deschisă. Poate fi un bun început de gând sau de rugăciune pentru ziua de azi.
Fragment din cartea “Porunca cea mare. O antologie despre iubire” de Fulton J. Sheen.
Bruno Ferrero este cunoscut pentru povestioarele sale scurte, pline de înțelepciune și sensibilitate, care ating sufletul cititorilor prin mesaje profunde despre viață, iubire, iertare și credință. Aceste mici pilde nu sunt doar simple relatări, ci adevărate lecții de viață, menite să aducă armonie, seninătate și educație morală în inimile celor care le citesc.
Armonia pe care o transmit povestirile lui Bruno Ferrero provine din simplitatea și claritatea mesajului. Fiecare întâmplare, fiecare personaj sau simbol folosit în povestiri are rolul de a ne reaminti despre echilibrul fragil dintre bine și rău, dintre alegerile corecte și ispitele vieții. Citind aceste povestiri, ne simțim înconjurați de o liniște interioară, ca și cum ni s-ar oferi un moment de respiro în haosul cotidian.
Seninătatea pe care o aduc aceste povestioare vine din caracterul lor profund uman și din capacitatea de a inspira reflecție. Bruno Ferrero reușește să creeze un univers în care fiecare om, indiferent de vârstă sau experiență de viață, se poate regăsi. Citind, devenim mai conștienți de propriile emoții și gânduri, descoperind că adevărata seninătate vine din acceptarea și înțelegerea profundă a vieții.
În ceea ce privește educația morală, povestirile lui Bruno Ferrero sunt adevărate lecții de înțelepciune, prezentate într-o formă accesibilă și captivantă. Fiecare poveste transmite un mesaj esențial despre valori precum generozitatea, empatia, respectul, răbdarea și iubirea față de aproape. Aceste povești ne îndeamnă să fim mai buni, să căutăm frumosul în oameni și să cultivăm virtuțile care ne fac mai umani.
Prin simplitatea lor, povestirile lui Bruno Ferrero au darul de a trezi în cititori o lumină interioară, un dor de autenticitate și de apropiere față de ceilalți. Ele nu sunt doar pilde morale, ci adevărate instrumente de dezvoltare personală, care ne îndeamnă să trăim cu mai multă conștiență, bunătate și speranță.
Editura Galaxia Gutenberg vă invită în perioada 4 -8 decembrie la ediţia cu numărul 31 a Târgului Internaţional de Carte Gaudeamus Bucureşti, organizat în Pavilionul B2 al Complexului Expoziţional Romexpo (Standul 39).
Vă aşteptăm cu cărţi pline de viaţă, reduceri, oferte, lansări şi noutăţi.
În luna mai, când întreaga comunitate catolică o venerează pe Fecioara Maria, a apărut la Editura „Galaxia Gutenberg” din Târgu-Lăpuș, volumul Viața mea: Memorii, semnat Joseph Ratzinger (Papa Benedict al XVI-lea).
Binevenită pentru orice cititor care are curiozitatea de a cunoaște detaliile existențiale ce se ascund în spatele unei funcții atât de importante, cartea este, totodată, o clară și simplă explicație a ceea ce înseamnă a te lăsa condus, mereu, de voința divină. Având-o în mână, mi-am amintit că, la doar câteva luni după numirea Sa în înalta funcție, Biserica Română Unită a fost ridicată la rangul de Biserică Arhiepiscopală Majoră (16 decembrie 2005), iar în 2012 Arhiepiscopul și Mitropolitul Lucian Mureșan a fost ridicat la treapta de Cardinal al Bisericii Catolice.
Cu emoție, privesc figura de pe prima copertă, care îmi sugerează o interesantă combinație dintre austeritate și acea luminozitate caracterisitcă oamenilor cultivați și înclinați spre introspecție, hărăziți de divinitate cu calm și răbdare. Încep să citesc frumoasa prefață a Ps.Mihai Frățilă (Episcop greco-Catolic de București) din care îmi atrage atenția o tușă a portretului Papei Benedict al XVI-lea: aceea de „a descoperi înălțimile în lucruri mărunte” (pag.9).
Încerc să parcurg, fără grabă, paginile scrise de o persoană care, atunci când nu s-a simțit suficient de puternică pentru a-și exercita funcția, a avut curajul să-și dea demisia (2013). Așadar lectura, în ciuda faptului că textul este foarte accesibil prin claritate, presupune multă atenție în descifrarea corectă a tuturor celor relatate. Născut la 16 aprilie 1927, în Marktl, Bavaria, (nu departe de Sanctuarul Marian de la Altőtting) mezinul familiei în care rigoarea tatălui polițist se îmbina perfect cu blândețea mamei iubitoare, s-a bucurat, din primele clipe ale existenței, de căldura ocrotitoare a căminului în care religia era la loc de cinste. Impresionantă este o amintire, din 1937, (care prevestește ceea ce va urma în destinul său) când primește un liturghier complet: „Fiecare nou pas în Liturghie era un mare eveniment pentru mine. Fiecare carte nouă pe care o primeam era ceva prețios…Îmi devenea din ce în ce mai clar că aici întâlneam o realitate pe care nimeni nu o gândise pur și simplu, o realitate pe care nici o autoritate oficială sau vreun mare individ nu o crease.” (pag.31).
În venirea Sa pe lume în Germania interbelică, în Sâmbăta Mare, unii, poate, vor căuta conotații misterioase. Eu sunt convinsă, însă, că tot ceea ce a lăsat în urma Sa nu ține de magia unui destin, ci pur și simplu de familia care i-a îndrumat pe toți cei trei copii pe calea religiei. Doar așa se explică faptul că, viitorul prelat, a privit tumultul vieții, mereu, cu un ochi contemplativ și cu acea rațiune care stăpânește zbuciumul inimii. Mai degrabă meditativ, atent la detaliile care, deseori, trec neobservate, notează, cu drag sau cu uimire, despre locuri, oameni și fapte, încercând să pătrundă în realitatea înconjurătoare cu acea obiectivitate a oamenilor pentru care spiritul justițiar este vital în a parcurge drumul sinuos al vieții.
Martor al unor schimbări sociale profunde ce au urmat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, dezvăluie cititorului, cu emoție, primii pași ai formării ca preot și anii exercitării acestei vocații, cu suișurile și coborâșurile sale, cu confrați preoți aflați, mai mult sau mai puțin, pe aceiași lungime de undă spiritulă. Remarcabile sunt și relatările privitoare la aspectele sociale ale unei Germanii damnate pentru naționalismul său, pe fundalul cărora se derulează viața celui căruia, i-a fost dat să înțeleagă, de la o vârstă fragedă, ciudățeniile istoriei și reacțiile, inerente, ale oamenilor, a unei Germanii impărțită după marele război, dar care și-a păstrat un anume orgoliu istoric și al vastității teritoriale. De o mare încărcătură emoțională sunt paginile în care își dezvăluie tristețile și bucuriile legate de evenimentele familiale dar și de cele ce țin de apostolat (hirotonirea, pastorația, numirea ca Arhiepiscop de Műnchen și Freising, stabilirea la Vatican). Episodul care redă momentul consacrării este tulburător prin franchețe: „Odată cu consacrarea mea episcopală începe prezentul călătoriei vieții mele. Prezentul, de fapt, nu este o dată anume, ci timpul de acum al unei vieți, care poate fi lungă sau scurtă… De aceea, nu pot scrie memorii despre această perioadă, ci pot doar să încerc să completez acest prezent.” (pag.187). Comentariile privitoare la Conciliului Vatican II ocupă, de asemenea, un loc privilegiat în compoziția cărții, multe idei regăsindu-se, pe parcursul activității sale publicistice, temele predilecte fiind: meditații pe marginea Scripturii, Tradiției și Revelației. Despre aceasta din urmă notează: „…apropierea și deschiderea lui Dumnezeu față de om, este întotdeauna mai mare decât ceea ce poate fi cuprins în cuvintele omenești, mai mare chiar decât cuvintele Scripturii.” (pag.144). Pledoaria pentru meditații în lumea de azi poate părea, la prima vedere, o utopie. Și totuși! Zbuciumul cotidian, magia Internetului, goana după bunăstare materială, se dovedesc, la un moment dat, fără sens căci omul ajuns la bătrânețe, făcând o retrospectivă, deseori se întreabă despre rostul alergării după lucruri efemere. Conștientizarea timpurie a acestui fenomen, cu siguranță ar putea schimba multe destine, deziderat pentru care Biserica duce o continuă luptă, inerentele nereușite fiind mult mai puțin importante decât scopul stabilit. Bunăstarea și libertatea pe de-o parte, iar pe de alta, greutățile existențiale, privite, asemeni sfântului Augustin, a cărui gândire l-a fascinat pe autorul cărții, par să dea, împreună, un sens fermecător vieții credincioșilor atașați de divinitate, ceea ce le dă putere să-și urmeze, fără șovăire, drumul hărăzit fără a fi exaltați de reușite sau prăbușiți sub povara eșecului. A privi, din acestă perspectivă, tot ceea ce ni se întâmplă, înseamnă a percepe, cu adevărat, vocea lui Dumnezeu care ne ghidează, înseamnă a înțelege bucuria cu care Cardinalul Joseph Ratzinger, ajuns la Roma în 1997, mărturisește: „…slujirea m-a dus la Roma și acum cutreier deja de mult timp străzile Cetății Eterne. Când voi fi și eu eliberat, nu știu, dar știu că exclamația psalmistului mi se aplică și mie: „ai făcut din mine măgărușul Tău și aceasta este calea prin care sunt în întregime al Tău și rămân mereu cu Tine.” (pag.192). Sunt cuvinte care nu dezvăluie resemnarea sau abandonul unei lupte ci marchează o anume gândire a unui om care a știut să mulțumească tututor (vezi Anexa de la pag.193-196) pentru tot ce i s-a oferit.
Pendulând, cu grație, între ideile novatoare și cele tradiționale, păstrătoare ale vechimii sacre a Bisericii universale, Papa Benedict al XVI-lea nu pare să fi fost atins niciodată de vanitatea funcției, fiind iubitor de studiu și activitatea didactică, fiecare urcare pe o treaptă ierarhică superioară, provocându-i mari neliniști, împărtășite cititorului cu multă sinceritate.
Volumul atât de bine tradus de Dan Siserman se încheie cu postfața lui Giuliano Vigini, unde accentul cade pe partea activității ecleziale a Papei, trecut la Tatăl în ultima zi a anului 2022. Elaborat cu multă grijă, cuvântul care încheie toate relatările Suveranului Pontif, atinge, cu fermitate, punctele nevralgice ale relației religie-consumism, credință-educație, scoțând în evidență ideea ce străbate, ca un fir roșu, mentalitatea lui Benedict al XVI-lea și anume că: „Lipsa de încredere în viață și, prin urmare, de speranță în viitor provine, în primul rând, din faptul că, odată cu pierderea sensului lui Dumnezeu, au fost inventate doar surogate și simboluri efemere, care nu epuizează nevoia existențială de a avea un anumit fundament, o perspectivă durabilă și un sens ultim. Cultura materialismului și numeroasele „-isme” pe care le-a generat își au originea principală în pierderea centrului…Miezul existenței creștine este întâlnirea cu Dumnezeu și de aceea sunt importante toate punctele de la care se pornește pentru a-l descoperi pe Dumnezeu.” (pag.238).
Mai mult sau mai puțin înțeleasă, sau acceptată în totalitatea ei, cartea este, așadar, o provocare la meditație și dialog interuman, într-o lume grăbită și narcisistă.
Recenzie de Antoaneta Turda
Mulţi se opresc cu perplexitate în faţa cantităţii imense de scrieri, se luptă cu două-trei cărţi, iar apoi îşi pierd dorinţa şi curajul de a continua să citească, din cauza aparentei nelimitări. Pentru ei repet ceea ce am mai spus deja: ceea ce a crescut dintr-o meditaţie lentă poate fi primit doar într-o practică lentă a meditaţiei. Acest lucru este valabil mai ales în cazul comentariilor scripturale; ele sunt cele mai potrivite ca pregătire pentru propria rugăciune contemplativă. Citiţi versetul din Biblie, apoi reflecţiile lui Adrienne von Speyr asupra lui şi utilizaţi-le ca „puncte de reflecţie”. De exemplu, „Predica de pe Munte”, „Patimile după Matei” şi „Epistola către Coloseni”, „Psalmii”, „Pildele”.
O altă abordare a operei sunt micile lucrări tip-tratat, care dezvoltă un anumit aspect al viziunii ei teologice. Mai întâi de toate trebuie citită aici „Slujitoarea Domnului”, apoi lucrări uşor de consultat, ca „Porţile vieţii veşnice”, „Dumnezeul nemărginit”, „Chipul Tatălui” şi altele de acest fel. De aici devin mai uşor inteligibile lucrări mai masive, precum „Lumea rugăciunii” şi „Mărturisirea”.
O a treia cale, care necesită desigur o oarecare cunoaştere a Scripturii, ar fi căutarea sistematică a pasajelor teologice esenţiale. Ce spune, de exemplu, Adrienne von Speyr despre poziţia harismelor în Biserică? Acest lucru se găseşte desigur în comentariul la 1 Corinteni 14 (în legătură cu cap. 12 şi 13), ce părere are despre viziunea apocaliptică (vezi începutul comentariului Apocalipsei)? Dar despre legătura dintre slujire şi iubire în Biserică (vezi Ioan cap. 20 şi 21)? Această cale va deveni şi mai uşor accesibilă prin publicarea volumelor postume (în special a volumelor 5 şi 6) şi printr-un indice cuprinzător.
A fi păcătoși este nefericirea noastră, dar a ști acest lucru este speranţa noastră.
E mai multă bucurie, a spun Domnul, printre îngerii din ceruri pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă.
Când iubirea este înțeleasă așa cum se cuvine, nu ne pare rău de păcate pentru ca Dumnezeu să ne ierte; ci regretăm să primim acea iertare. Dumnezeu este gata să ne ierte înainte ca noi să ne căim. Durerea noastră face ca acea iertare să devină disponibilă. Tatăl nu a început să-l ierte pe fiul risipitor când l-a văzut îndreptându-se spre casă. Tatăl îl iertase deja încă de la început. Dar acea iertare nu putea deveni efectivă până când fiul nu se căia că a rupt legătura cu tatăl, căutând să o restabilească.
După cum muzica există mereu, dar nu o auzim până nu deschidem și reglăm radioul, la fel și iertarea este mereu la îndemână, dar nu o putem primi atâta timp cât sufletului îi lipsește căinţa şi propunerea îndreptării. Găsim numai ceea ce căutăm: natura are multe secrete de dezvăluit, dar nu ni le va pune la dispoziție până când nu venim în fața ei răbdători, supunându-ne legilor sale. Numai printr-o astfel de supunere vom putea primi. Păcatul nu poate fi iertat atâta vreme cât nu avem dorinţa manifestată prin rugăciune de a avea o relaţie diferită cu Dumnezeu – nu cea distantă și temătoare, cauzată de păcat. A fi păcătoși este nefericirea noastră, dar a ști acest lucru este speranţa noastră.
Dacă aveți fie și o vagă deprindere cu internetul, știți că, în spațiul digital, lumea se ceartă pe teme religioase tot timpul. Spațiile rezervate comentariilor pe site-urile religioase și ateiste se numără printre cele mai frecventate și mai înfierbântate din lumea virtuală. Știu acest lucru nu numai din examinarea atentă a acestor site-uri, dar și din aproape 20 de ani de experiență directă în administrarea de website-uri și social media, legate de activitatea în cadrul proiectului meu de misionariat denumit Word on Fire. Când am făcut primele postări pe YouTube, am fost sincer surprins să văd că lumea le comenta. Surpriza mi-a fost aproape depășită de indignarea care m-a cuprins văzând conținutul comentariilor. În jur de 90 la sută din reacții erau strict negative, din partea unor oameni care îl urau pe Dumnezeu, urau religia și mă urau și pe mine, cam în această ordine.
De-a lungul anilor, mi-a devenit cât se poate de limpede că, deși temele religioase stârnesc multă energie și multe vorbe aspre, foarte puțini dintre cei care participă la discuții pe internet știu cum să poarte o dezbatere despre religie. Nu știu, cel puțin în privința religiei, cum să prezinte dovezi, cum să construiască silogisme, cum să desprindă concluzii valabile, cum să asculte și să răspundă obiecțiilor etc. Această neputință ține, în bună măsură, de o prejudecată prezentă deopotrivă în cultura academică și în cea populară – potrivit căreia, în chestiunile religioase există doar două posibilități: fie impunerea agresivă, chiar violentă a unui punct de vedere, fie tolerarea plată și universală a tuturor părerilor. Iar în adâncul acestei prejudecăți se află convingerea încă și mai neclintită că religia e, până la urmă, irațională și ține mai degrabă de complexe și fantasme decât de rațiune. Eu vreau să pledez cu tărie în numele epocii noastre în favoarea unui tertium quid, a unei a treia căi care a fost îndelung socotită ca de la sine înțeleasă în istoria occidentală: adevărata dispută despre religie. Vreau să fie limpede de la început că invocând disputa nu încurajez conflictul religios. Dimpotrivă! Cu cât cultivăm discursul rațional pe teme religioase, cu atât cultura noastră învolburată va fi mai pașnică.
În această primă parte, voi încerca să expun cinci condiții sau premise pentru formularea unei dezbateri religioase. Sper că se va înțelege că acestea sunt deopotrivă comportamentale și intelectuale. După cum participanții la un dialog platonician erau instruiți să adopte un întreg mod de viață înainte de a putea să se angajeze într-o conversație constructivă, tot astfel oamenii culturii noastre agitate, condiționate de materialism, relativism și prerogativul autoafirmării trebuie deprinși cu un anume mod de a fi în lume înainte de a putea să vorbească unii cu ceilalți cu folos despre temele credinței. Ei trebuie să ajungă să înțeleagă – și să pună în practică – convingerea că, atunci când este autentică, credința nu se opune rațiunii; că scientismul trebuie abandonat; că toleranța de la sine înțeleasă nu trebuie tolerată; că voluntarismul trebuie evitat; și că cei care au păreri opuse trebuie să caute să se asculte unii pe alții. Drept exemplu pentru aceste virtuți intelectuale și morale îl voi propune pe Sf. Toma de Aquino a cărui metodă de dezbatere a chestiunilor religioase este cea mai adecvată pentru lumea de azi.
CE ÎNSEAMNĂ SĂ NE DESCHIDEM INIMA?
Avem nevoie de o deschidere care să lărgească” inimile noastre. Tocmai rușinea şi căinţa vor ,,lărgi” o inimă mică şi egoistă, pentru că ele creează spațiul necesar pentru ca Dumnezeu să ne ierte. Ce înseamnă să îți deschizi inima şi să o „lărgeşti”?
Întâi, înseamnă să ne recunoaştem păcătoşi, fără să ne uităm la ce fac alții. Și de aici, urmează întrebarea elementară: „Cine sunt eu să judec asta? Cine sunt eu, să bârfesc despre asta? Cine sunt eu, care am făcut aceleaşi lucruri, sau chiar mai rele?” Poți primi mult mai mult dacă ai o inimă mare! O inimă mare nu se amestecă în vieţile altora, nu condamnă, ci iartă şi uită, la fel cum Dumnezeu mi-a iertat şi mi-a uitat păcatele.
-MEDITAȚIE DE DIMINEAŢĂ ÎN CAPELA CASEI SF. MARTA, LUNI, 17 MARTIE 2014
O ATITUDINE DE CĂINȚĂ
În fața celor care se căiesc, dreptatea lui Dumnezeu se transformă în milostivire şi iertare. Acest fapt este o provocare pentru noi, invitându-ne să adoptăm aceeaşi atitudine interioară. Pentru a deveni milostivi, trebuie mai întâi să ne dăm seama că am făcut multe greşeli: suntem păcătoşi! Trebuie să ştim să spunem așa: „Doamne, mi-e ruşine cu ce am făcut în viață!”. Dacă ne purtăm astfel vor urma multe lucruri bune. Având această atitudine de căinţă vom deveni mai capabili să fim milostivi, pentru că vom simți milostivirea lui Dumnezeu față de noi. În rugăciunea Tatăl Nostru, nu ne rugăm doar „şi ne iartă nouă greşelile noastre”, ci şi „precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”
-MEDITAŢIE DE DIMINEAŢĂ ÎN CAPELA CASEI SF. MARTA, LUNI, 17 MARTIE 2014
galaxiagutenbergblog.wordpress.com 